Sfârșitul acțiunii
Ți-a spus cineva că viața este scurtă? Și nu l-ai crezut. Uneori este nesfârșită...
Probabil cunoști paradoxul lui Zenon despre broasca țestoasă. Teoretic, cel mai iute dintre oameni, Ahile, nu poate întrece, într-o cursă ipotetică, cea mai leneșă broască țestoasă, dacă îi lasă un mic avans. Explicația nu se leagă de viteza lui, nici de abilitatea de a trece linia de finiș, pur și simplu nu o depășește. Bietul Ahile! Parcă ar fi știut că este doar un erou fictiv! La fel ar trebui să își calculeze un om timpul vieții dacă și-ar cunoaște sfârșitul. Găsești pe internet programul. Când ajunge la jumătatea vieții, mai rămâne o jumătate, apoi împărțind jumătatea rămasă, va ajunge la jumătate și tot așa până ce poate lungi o clipă la infinit. Ironia unei vieți lungi este că omul trăiește cea mai mare parte din viață la bătrânețe. În mod curios fiecare „vârstă a omului” – este un subiect frecvent – durează cât o generație, dacă socotim generația de douăzeci de ani. Copiii noștri, generația viitoare, sunt concepuți în cei douăzeci de ani după ce am împlinit douăzeci de ani de viață. De-acolo înainte ar cam fi timpul lor să conceapă copii. Despre vârste nu vorbesc tinerii. Nu au de ce. O fac de obicei indivizii care simt că au ratat ceva, că aveau de arătat mai mult, mai bine, ori sunt logoreici. Nu există ratare la tinerețe. Un tânăr poate salva orice, poate reface toată existența sa, are exemple nenumărate de urmat. Modelele stau pe marginea drumului și arată pe unde o poți lua. Viața este precis un joc euristic, de alegere liberă. Crezi că poate fi altfel? Urci, cobori, alergi, ești euforic, ești trist, fericit, nebun, cazi, te ridici,... Cum să dai o tușă de plăcere existenței? Să miroasă frumos? Nu cred să fiu un bun sfătuitor... Nu vreau. Și eu am descoperit texte minunate despre reușite spectaculoase în domeniul unei personalități mărunte. Este foarte simplu citind cărțile acelea să ajungi sus, despre sex, totul despre sex, despre modul în care... Nu a fost filmul acela cu titlul tradus de un idiot „Totul despre sex”? Ce ușor poți învăța vizionând un film! Nu-ți trebuie parteneră sau partener. Este TOTUL în film! Pentru tineri învață să scrie tomuri de sfaturi psihologii de vârsta lor. De parcă singurătatea ar fi un fenomen străin. Nu este nevoie să te expui în mod insistent, poți aștepta să fii invitat la spectacol. Când ești foarte tânăr chiar o săptămână de zăcut cu cartea în mână devine o eternitate. De ce s-au inventat site-urile de socializare, i-phoanele, pad-urile, barurile, cluburile, mallurile,...? Dacă nu se interzic, atunci... sunt necesare, nu?
Cât de greu crește omul! Își vede copilul ca pe un înger, este frumos și deștept... Atât de deștept cât poate fi, de fapt este frumos cum era cel matur fiindcă-i seamănă. Uneori propriul copil poate fi o decepție cumplită, o tară, o nenorocire...
Am văzut o frumoasă asociere a vârstelor omului cu lunile anului, făcută într-o carte veche, medievală. „En decembre le temps se meurt”, era scris acolo. Dacă m-ar fi întrebat cineva înainte de întocmirea calendarului religios creștin, nu începeam anul în mijlocul iernii, dar modificarea asta se va rezolva probabil când vor impune chinezii calendarul lor. Cui îi pasă dacă se va întâmpla sau nu? Îmi amintesc bine, și Armand Constantinescu, astrologul, vedea în cartea sa „Cer și Destin” o desfășurare lunară a temperamentelor asemănătoare acestei continue treceri prin viață. Cum ajungi dincolo, caruselul se reia... Și dacă ar fi așa? Nimeni nu ar mai fi cine era. M-am aventurat. Te rog să găsești „karmei” vreo logică! Eu n-am... Filosofiile vechi despre moarte nu pot interesa tinerii obișnuiți. Până să te deprinzi cu suferința este nevoie să cunoști trufia puterii fizice. Astfel vei face chiar tu, cu propriul trup, comparația pe care nu o permiteai moșilor. Când vezi concursurile de veterani, totul pare trist. Energia nu se consumă deloc la vârstele tinere. Timpul. Vorbind despre timpul fizic și timpul psihologic poți să distingi o asemănare ciudată la răspunsul diferit al organismului în timp. Era undeva observația coagulării sângelui la vârste diferite. Cu cât îmbătrânești cu atât se pierde timpul mai repede. Omul iese din câmpul acțiunii. Activitatea sa externă se micșorează, o grijă specială pentru propriul corp îi ia locul. Eu am început să gândesc la bătăile inimii mele după 35 de ani. Până atunci, chiar dacă știam că ar trebui să fie acolo, nu m-a interesat să știu. Alții aveau inimă. Cred că am fost puțin inuman... M-am schimbat. Cândva îi înțelegeam pe toți, astăzi nu mă mai înțeleg nici pe mine. Puterea de a mă concentra în mijlocul acțiunii s-a modificat în puterea analitică statică, în meditație.
Tinerii văd doar schimbările sexuale când vorbesc despre îmbătrânire. Altfel o denumesc urâțire. Boșorogul este demn de dispreț, chiar și atunci când are bani. Dispariția lui nu este departe oricât ar considera Terra dependentă de el. Moartea unui tânăr este accidentală, a bătrânului este necesară. Moartea, dincolo de o groapă, coșciug și cadavrul inestetic nu reprezintă nimic. Nici măcar lipsa nu se mai simte. De la atât de multă amețeală datorată rotațiilor zilnice ale Pământului s-au secretat în mintea mea alte înțelesuri. De aceea se termină tinerețea la aproape 35 x 365 de zile. Înțelesurile diferă. Deodată crezi că nu mai ești singur. Un copil te continuă. Poți modela geniul care n-ai fost (dacă totuși ai fost genial, copilul se poate descurca fără sprijinul tău). Când privești cum crește un copil îți spui „Există o rațiune a energiei universale” și descrii o lege a fizicii sau a teologiei. El este soarele tău, iar tu, pentru el, devii „babacul”. Se reia un ciclu. Tânărul a ajuns, în sfârșit, matur. Acest matur și-a atins obiectivul, a devenit omul realizat sau ratat social, pe care l-a pregătit în perioada sa de viață deplin inconștientă. Tutunul, alcoolul, uitarea, blazarea, schizofrenia, groaza,... la capătul drumului te afli în apropierea lui Dumnezeu, sau a lui Satan, iar între ei stă neantul. Despre neființă există literaturi diverse, misterioase ori numai texte explicative, suntem învoiți să ne scufundăm în științe orfice, avem duhovnici care ne țin de mână prin întunericul solar și paznici terifianți ai lumilor superioare. Cei care se numesc, pe ei înșiși, realiști, vin cu ideea aneantizării. Omul a murit de tot, viermii i-au mâncat creierul, și tot ce știa despre el și ceilalți, frații, prietenii dragi, copiii săi, acolo era. Poți crede că și el se temuse de Sfârșitul Lumii? I s-a șters chiar și această teamă inutilă. Despre „rigor mortis” și modificările esențiale care fac dintr-un corp viu un cadavru ar putea vorbi chiar un medic, despre Spirit și drumul său către lumină, îți poate face pledoarie un teolog. „Dragul meu, sufletul meu, doresc să te salvez!”, cum ar putea să te îmbie divinitatea? „Povestea sufletului” este un thriller. Nu ne dorim să-l dăm, ne temem continuu să nu-l pierdem, totuși există un sfârșit... tragic.
Românul spune „suflet” unei esențe de origine divină care există în noi, oamenii. Cuvântul a fost dedus din fraza „și a suflat în fața lui suflare de viață”. Dar francezul îi spune „âme”, englezul, „soul”, neamțul, „Seele”, iar cuvintele acestea nu derivă din „a sufla”. S-ar zice că de fapt „viața” este legătura omului cu divinitatea, iar această „viață”, o energie specială temporară, ne hrănește și se consumă. Dacă am interpreta Biblia creștină...
Și atunci „spiritul” ce poate fi? Există o traducere românească și pentru acesta, iar vorba este „duh”. Când ne referim direct la „spirit” îi dăm înțelesul franțuzesc de „minte, inteligență, talent”. Cuvântul „duh” este slavon la origine și a fost introdus de biserică. Romanii foloseau cealaltă vorbă, „spirit”. „Duhul Sfânt” a treia putere din Trinitate, în latină se spune „Spiritus Sanctum”.
Cum putem izola acest suflet-spirit în noi fără să ne ucidem, folosind totuși mintea noastră de oameni vii? Rațional, nicicum. Să medităm...
Dincolo de existența aceasta materială, oare ce poate fi? De ce ar trebui să fie ceva? Sau cineva. Și dacă este pentru ce ar putea fi explicat în termeni umani (eventual în limba engleză)? Cum funcționează judecata umană? Orice există are un început, un scop (este necesar) și un final. Existența înseamnă mișcare sau spațiu timp. În afara ei totul este mort, altfel zis inexistent. Aceasta pare să fie existența obiectivă, exterioară. Interior, existența este o funcție de memorie și de vocabular. Ceea ce nu poate fi explicat în cuvinte nu există. Raportarea interiorului la exterior ne izolează și ne face unici. „Cuget deci exist”. Descartes credea în ceea ce stătea scris în Biblie. În Cartea Sfântă a creștinilor nu se vorbește explicit despre Infern și Paradis. Există parcă o sperietoare cu Șeolul, Gheena și o viziune tip mânăstire a Noului Ierusalim bătut în nestemate. În Coran este altceva. Coranul rezervă dreptcredincioșilor două paradisuri, după merite. Acolo sunt cazați doar bărbații care vor fi serviți de hurii sau de băieței. Oare în ce condiție pot fi aceștia dacă la cântarea trompetei vor sări cu toții în oase, vasele de sânge se vor reface, carnea se va așeza pe oase, pe deasupra vor fi înveșmântați în piele deoarece dreptcredincioșii vor fi recondiționați. Puteți crede sau nu dar în Cartea sfântă a tuturor musulmanilor sunteți atenționați de mai multe ori că pentru Allah reîncarnarea oamenilor este o joacă. Hadesul, Infernul, Gheena, Iadul, au, desigur, se pare, o filiație. Despre Hades știm ceva din epopeea lui Orfeu, cântărețul amorezat de o nimfă, Infernul ne-a fost dezvăluit de Dante Alighieri, și el în căutarea muzei moarte, Gheena este un loc plin de combustibil aprins, iar versiunea de limbă slavonă, „Iadul”, ne-a fost distribuit, împreună cu panoplia de draci rusofili, alături de „Tartar”, de scumpa noastră biserică cuadevăratslavonă, scuzați cacofonia.
Despre locurile deloc încântătoare în care petrecerea veșniciei este o pedeapsă adesea prea mică după greșelile din clipa noastră de viață terestră, cu fizionomia aceasta de oameni, nu ne înspăimântă doar „prietenoasele” teologii oficiale ci ne agită sectele, de obicei creștine, sataniștii și în fine, viziunile despre viitorul sumbru al speciei umane. Roșu și Negru, nu este doar un titlu de roman sunt cele două culori ale terorii, dar între ele ne scăldăm în culori reci. Psihicul uman este un loc unde amestecăm culori. Asociem emoțiile noastre culorilor, sentimentele, temperamentul, dispoziția, tot ce suntem noi se maculează...
Când Thot, zeul ibis al panteonului egiptean a caligrafiat hieroglifele celebrei „Cărți a morților”, era deja un zeu matur. Tot ce trebuia să știe un viu despre lumea de dincolo i-a fost revelat pe papirusuri de când există Egiptul, de pe vremea Imperiului vechi... Omul are două suflete. Unul coboară în Lumea de dincolo pentru a trece toate încercările, până va deveni sfânt, celălalt stă în corpul mumificat pentru a-l ține în viață pe acela care își revendică un rang în lumea de Dincolo. Deși o bună parte dintre ideile acestei cărți ne bântuie fiindcă au fost folosite de autorii de ficțiuni și sunt atât de populare încât ne par ideile lor originale, totuși... Prezenta o viziune profund nedreaptă. Doar un om bogat în această viață ar fi avut parte de toate slujbele și ofrandele cerute. Cineva ar fi trebuit să rostească anumite cântece și descântece pe care spiritul de dincolo să le audă și să le repete... Iar ofrandele ar fi trebuit să fie generoase. Despre „Cartea egipteană a morților” s-a spus că ar fi echivalentă Bibliei și Coranului. Era o poveste plină de nume, de locuri, de parole spuse fără cusur. Orice greșeală însemna aneantizarea spiritului. Noroc de noi că am scăpat de povara aceasta.
Dacă ne dorim să cunoaștem mai mult putem răsfoi altă carte a bieților morți, „Cartea tibetană a morților”. Tibetanii ne apar în filme ca persoane religioase de orientare budistă. Ei sunt cei cu Llama, prigonitul de chinezi. Spiritul se întoarce la viață în patruzeci și nouă de zile. Deci, preotul va face slujbe în fiecare zi pentru a îndruma de-afară spiritul aiurit care nu înțelege deloc unde se află. Găsim numeroase porți spre lumile, sau universurile accesibile spiritelor noastre, dar pentru cele superioare au fost puse drept sperietoare niște ființe ciudate (de ex. un anumit Budha încolăcit cu mama sa). Iar noi ne temem și cădem din nou în lumea ternă a vieții umane. Se poate mai rău. Mai jos cu o treaptă ne așteaptă infernul. Acolo e rău-rău. Dracii ne mușcă și ne enervează peste măsură. Nu pare să fie un loc mai nefericit decât Iadul pictat pe biserica de la Voroneț. Sau măcelul din pânzele lui Bosch Hieronymus...
De câte ori auzim că apar copii precoci, uimitori, când aflăm despre oameni cu abilități extreme, căutăm semnale de Dincolo. Ce ar însemna să existe fie și numai un extraterestru? Ar fi revoluționate religiile tradiționale. Doar preoții au propus lumi fantastice pentru a păstra fidelitatea noastră religioasă. Cei buni aleargă pe câmpii elizee (eventual prin Paris), răii cad în abisuri fierbinți sau foarte reci. Am revăzut un film, cam lipsit de succes, după cartea scriitorului american R. Matheson, „Ce vise pot veni”, cu Robin Williams în rol de călător prin Rai&Iad. Ideea că „Lumea cealaltă” arată exact cum și-o imaginează fiecare se apropie de ceea ce gândisem pe undeva că „toată viața ne pregătim de moarte”. Mai departe nu. Viziunea lui Matheson despre ce va fi nu m-a convins.
Lumea aceasta se sprijină pe speranța umană. Totul a fost clădit de încrederea că orice om va reveni. Nu este foarte bine, trupul înseamnă durere, totuși suntem creați pentru a înghiți fericirea, un drog cu aromă diferită pentru fiecare. Existăm oare? De ce?
„Edenul” era un loc minunat între râuri, atât de grozav încât a fost plăcut și de Dumnezeu. Cine ar fi putut să îi transmită omului definiția frumuseții? Nu importă înțelesul sanskrit al termenului „paradis”, pentru noi rămâne locul potrivit pentru odihnă și răsfăț. O oază cu ape răcoroase, o grădină colorată și aromată, străbătută de îngerași, de oameni buni și frumoși. Despre „rai” vă pot spune că este paradisul bravului popor pravoslavnic, iar noi, românii care ne tragem din romani, urcăm, simplu de tot, în „ceruri”. Știți că există un „drum al robilor”? Îl vedeți noaptea pe cer. Alții i-au zis Calea Lactee, Galaxia noastră, etc. Denumiri, titluri,... Dacă ne hotărâm să căutăm prin arhive ceea ce au găsit alții traducând mitologiile vom descoperi aceeași despărțire a bunilor de răi, a eroilor de lași, a zeilor de muritori, chiar a femeilor de bărbați, oamenilor de animale, șamd.
Științific nu iese nimic din noi dacă murim. Doar se produc niște fenomene chimice, respectiv fizice. Dar metafizice... nu s-au descoperit. Suntem oameni și tot ceea ce simțim și poate fi constatat logic de judecata noastră, există. Restul este speculație. Și atunci, dacă nu putem cunoaște direct, pentru ce ne hrănim cu aceste povești?
Mintea omului avansează pe mai multe direcții pentru a face o demonstrație. Uneori se cunoaște rezultatul dar se ignoră modul în care s-a ajuns acolo. Omul anticipează. Anticipația este cerută de unul dintre simțurile noastre, intuiția. Norocoși cei care au o bună intuiție pentru că ei cunosc fericirea chiar în lumea aceasta! Și raiul nu este departe! Intuiția este un dar al zeului. Uneori, visând splendoarea, cunoscând ce ușor au alții acces la ea nu pot să nu gândesc la ei spunând că au acces la rai. Raiul există doar aici și nicăieri altundeva. Altfel nu este decât vis. Pătrundem în lumea viselor noastre definitiv și nu mai putem ieși de-acolo. Sau, cine știe?, ne trage careva afară...
Comentarii
Trimiteți un comentariu