Senectute

Tehnica fotografiei a fost descoperită în secolul 19. De atunci s-a modificat continuu. Am fost cumva unul dintre martorii acestei evoluții. Am fost fotografiat cu aparate vechi, cu expunere de un minut, poate mai mult, și alte aparate mai vechi sau mai noi, până la camerele DSLR, încă actuale, care au blitz încorporat, pot face câteva poze pe secundă, film, etc., de calitate uimitoare. Am sute de poze, alb-negru sau color, de calitate modestă, însă vizibile. Unele chiar proaste rău! În special cele făcute de mine. Înainte de era digitală realizarea unei fotografii comporta două faze. Prima, impresionarea cu ajutorul luminii a foliei de celuloid special tratată (filmul), apoi developarea în camera luminată infraroșu și imprimarea, folosind niște substanțe chimice, pe hârtia fotografică. Fotograful era meseriaș, câteodată chiar artist. Nu mi-au reușit sau, am reușit să stric pozele. Totuși, am surprins, atât de stângaci, imaginea mea sau a persoanelor din jur. Am prins momentul. Ceva din trecut, îi zicem… amintire.

Înainte de fotografie, pictorii imortalizau oamenii în portrete. Beneficiarii picturilor erau de obicei persoane cu stare pentru că pictorii, chiar cei fără talent, erau scumpi, astfel că majoritar oamenii își vedeau amintirile în obiectele pe care le-au realizat pe timpul vieții. Memoria lor pierdea trecutul, sau evoluția, propriei imagini. Singura imagine rămânea, pentru cei care-i știau, ultima. A existat obiceiul de a face măști mortuare. În special personalităților. Pentru ce? Se crease o modă. A murit cutare. Nu doriți să vă rămână amintire această fațadă într-un mulaj? Imaginea ultimă.

Ne trebuie aproape un an să putem merge poticnit și să imităm câteva vorbe considerate de educatorii noștri conștiente, iar la final confundăm vorbele, nu le mai găsim locul și uităm să mergem. Unde mergem? Jos. Spațiul numit Univers se strânge, se micșorează, se resoarbe. Încerc să adun curaj pentru a privi în față această noapte a vieții. Sunt șmecheri cei ce spun că orice vârstă are frumusețea ei. Au un interes ori, pur și simplu, sunt în eroare. Un om ajuns la senectute, întors la bunăvoința, sau mila altora, nu își mai aparține. Oricât ar fi de prosper, oricare i-ar fi statutul. A devenit o ruină. Tot fizicul i s-a prăbușit. Ce bani? Ce putere? Se amăgește singur. Lumea nu-i mai aparține. De parcă i-ar fi aparținut vreodată.

Noi știm că bunicii sunt înțelepți fiindcă au strâns în minte rutina unei vieți întregi. „Viața întreagă” este, în sine, o expresie care cuprinde existența finită la senectute printr-un deces „natural”. Senectutea este azi acceptată de o persoană când nu mai poate menține ritmul și renunță la implicare socială. Corpul este atacat de bolile vârstei înaintate, puterea s-a atrofiat, uită, interesul, curiozitatea, ambiția se diminuează sensibil, parcă zi cu zi. Nu există tristețe mai mare. Privind un om bătrân cunoaștem regretul personificat. Nimeni nu își construiește toate proiectele, nu își îndeplinește orice dorință, nu poate da replay în viață. Desigur, putem discuta despre destin.

Cella Delavrancea, nume al unei vieți trăită în ceruri, nu chiar deasupra, însă… oho!, a fost sărbătorită, de centenar (și arătată la tv poporului într-o zi de ipotetică libertate), pe scena Ateneului. Fusese adusă de Dan Grigore, discipolul ei celebru, să uimească invitații avizi de cultură, dornici să-i cânte „La mulți ani!”. Am ascultat-o și nu era dificil de înțeles că toată priceperea sa, lăudată de personalități și cunoscători, se pierduse. Tatăl ei, cunoscutul…, venea dintr-o familie modestă, care a avut totuși resurse pentru a-l trimite la cele mai bune școli ale vremii. S-a realizat astfel încât fiicele lui au cunoscut protipendada, au primit cea mai distinsă educație și elogiile muritorilor. Dar sărbătoarea vârstei înaintate provoacă un sentiment condescendent asociat unui aer închis de muzeu. Vezi sau asculți o relicvă. Și vorbește ca un copil inteligent, iar ceea ce este mai uimitor, își dorește să revină la puterea anterioară, să întinerească. Știm deja că nu este posibil. Doar în fantezii…

Acum o săptămână tatăl soției mele a împlinit vârsta de 90 de ani. E foarte mult pentru un român obișnuit.^[1]

Are câteva poze din tinerețe, un tablou realizat stângaci după una dintre ele, care-l prezintă alături de nevastă (cândva asemenea imagini erau pictate pe perete, fresce color cu stăpânii casei), chiar o fotografie cu mama sa deja babă. Apoi copiii. Evoluția lor fizică apare de când sunt ținuți de mână, de bunică, apoi la vârste tot mai mari până de curând. Cu aparatul fotografic digital am făcut mult mai multe portrete sau instantanee. Îl știu de când avea ceva peste șaizeci de ani și l-am văzut îmbătrânind.  I-a murit soția devreme și a trăit singur într-o gospodărie la țară.

De la șaptezeci de ani a renunțat să crească porci tot anul. Apoi a renunțat la câine. La șaptezeci și cinci nu a mai avut grijă nici de porcii achiziționați o lună înainte de Crăciun. La optzeci a renunțat la via de pe coastă. Nu se mai putea ocupa de ea. De la optzeci și cinci problemele de sănătate s-au înmulțit. Avea nevoie de supraveghere măcar lunile de iarnă. Iarna la țară este grea. Încălzirea cu lemne a casei de paiantă se face dificil. Holul sau camerele fără foc sunt reci ca afară. Deși încă mai merge pe bicicletă pe distanțe locale, urcă pe casă pentru a schimba țiglele, vremea construcțiilor sau reparațiilor capitale a apus. Gândește numai la viitorul apropiat. E surd, nu vede prea bine, are o afecțiune a mâinilor care i-a imobilizat ultimele trei degete, astfel încât e aproape invalid, însă a reușit, cu această problemă, să muncească mai mult decât alții întregi. Mai mult decât mine, dacă e nevoie de exemplu negativ. Și-a făcut o casă, parțial doar cu mâinile sale, a ridicat un gard de lemn, mare și durabil, a fost dulgher și a lucrat butoaie mari… Totul e la trecut.

Azi, 3 Aprilie 2014, a plecat acasă după ce l-am găzduit 2 zile și nopți. Este o povară. Am nevoie de alt pat, un fotoliu-pat pentru ca eu să dorm, el doarme în pat cu fiică-sa, nevastă-mea, se trezește noaptea de cinci-șase ori, se vaită continuu, tușește, trage pârțuri, nu înțelege ce i se spune, n-a fost educat, mănâncă direct orice aliment din pachet, îl bagă în gură cu un cuțit, linge și ia din nou, merge târând picioarele, lovește, nu își găsește locul, dormitează, moțăie. Trebuie să facă trimestrial controale medicale într-un spital bucureștean deoarece suferă de insuficiență coronariană, aortică, pulmonară, mitrală… În rest e bine.

Desigur, uneori este și obiectul unor întâmplări amuzante legate de principalul coșmar al bătrâneții, micțiunea fără limite (timp, spațiu, reguli sociale, etc.).

–        Parcă aș face pipi, dar nu mă grăbesc.

În fine, la spital, condus la toaletă de fiică-sa...

–        Tată aici e! Hai intră!

După ce a revenit a zis fetei:

–        Tu nu poți să faci pipi că n-ai unde. Poate în coș!

O fi făcut-o în chiuveta înaltă, sau în cana de pe chiuvetă?

–        Trebuia să faci în vasul de WC!

–        A, eu mă grăbeam! Făceam pe mine.

Sau plimbarea cu autobuzul… A fost nevoie să oprească mașina pentru a-l duce la o tufă!

Cu denigrarea acestor spectre se ocupă „marii creatori” de bancuri. Și ei alunecă, sigur, pe aceeași pantă. OK, se pot sinucide, dar asta e altă poveste.

Mama se poartă puțin altfel. A fost diagnosticată  cu boala Alzheimer, senilitate demențială. S-a modificat esențial, sărmana de ea. Arată ca un zombi, cu privirea pierdută, confuză și gata de ceartă. Are tensiune arterială mare, oricâte medicamente antitensive ar folosi. Și, peste toate, un anevrism aortic. Consumă zilnic „un pumn” de medicamente. A suferit un atac cerebral și o mulțime de șocuri ulterioare. Starea ei este ireversibilă. Bătrânețea este ireversibilă.

Amândoi au casa lor și trăiesc singuri. Fiii nu îi pot ține alături. Amândoi au fost jefuiți de bandiți. Trauma este cumplită. Nu și-au revenit din ea. Sunt încă panicați. Ființe mizerabile umblă prin oraș încercând să atragă bătrânii singuri. Se prezintă mieros, pline de bonomie, fiarele acestea. Și cu povești impresionante, de telenovelă. Cei de la țară lovesc noaptea. Își pun cagule, amenință oamenii cu tortura, și chiar îi torturează dacă nu sunt mulțumiți de pradă.

Îmi amintesc de renumitul Gică Petrescu. Ajuns la 90 de ani, singur pe lume, s-a retras din viața artistică. A fost „călcat” de hoți. Televiziunile l-au prezentat în acel ultim spectacol al vieții sale. Bărbos, chel, speriat, rătăcit… Adio vise de vedetă! A murit după câteva luni.

Divele de cinema când s-au băbit au dispărut din viața publică de teamă că nu vor mai câștiga din imaginea de succes a tinereții lor. Unele au fost căutate insistent de paparazzi. S-au țesut mituri despre evaporarea subită a acestor mari actrițe.

Imaginea tinereții așezată pe monumentul funerar! Pentru ce ar trebui o imagine care nu prezintă decât fulgurarea momentului? Pentru memorie.

Casele de bătrâni din partea civilizată a lumii, ne prezintă bătrâni infirmi, curățați, plimbați, coafați, răstigniți de îngrijitori profesioniști. Ce fac bătrâneii acolo? Așteaptă, în mod reconfortant, Moartea. Chiar mai mult. Așteaptă să parcheze pe o alee în grădina Paradisului. Paradisul e de clasă VIP. Oricum au trăit o viață pe-acolo. Majoritatea, în mizerie, tremură de teamă că în loc de rai va descinde în iad. Trebuie să fie mult mai aglomerat… Infernul!

L-am văzut în poze pe Sean Connery, un mare actor scoțian, tare simpatic, cu față senilă, „are Alzheimer!”, doamna de fier, regina neîncoronată, Margaret Thatcher, Ronald Reagan, nu? înainte să dispară au uitat că au fost zeități! Pare trist.

Bătrânețea ultimă este tragică.

Într-o seară s-a pus un film la tv despre nuștiuce cor al unei case (cămin, azil) de bătrâni din America de Nord, organizat de persoane mai tinere, plimbat prin țară, prezentat ca un ansamblu de circ și, într-un discurs emoționant, o bunică de 93 de ani declara: „Anul trecut a fost cel mai frumos an din viața mea!”.

Realitatea fabricată e spectacolul interactiv care ne oferă un vis al existenței. Privim imaginile omului. Îi vedem pe cei bătrâni de-a lungul vieții lor pline și ne recunoaștem în alte figuri pe noi. Sinapsele cerebelului găsesc referințe în cămara cu vechituri. Între acele imagini și noi înșine există o legătură. Continuăm să înaintăm spre scopul existenței, senectutea, timpul când nostalgia se însingurează în interiorul uscat al corpului și uităm tot, uităm că am fost oameni. Despre o viață dincolo de moarte devine futil să mai gândim.

 

---

[1] Speranța de viață în România este de 70 de ani, adică nu atinge pragul „senectuții”. Românului mediu îi este refuzat dreptul la bătrânețe. De cine? Neimportant.