Olimpul de lângă noi

Deși olimpici, zeii stau mereu lângă noi. Care ne sunt zeii? Șefii noștri, conducătorii noștri, cei ce ne mână. Ei ne-au angajat, ne plătesc, ne supraveghează, ne hrănesc, ne îmbracă și ne orientează în subzistență. Ei ne permit să cunoaștem, în tiparele mentalității noastre limitate.

Zeii noștri, idealul, culmea și scopul, permanentul nostru subiect de discuții, șabloanele bunăstării, inteligenței și realizării existențiale, sorii umanității! Pe ei ne bazăm, pe relațiile lor, pe setea lor de putere, pe lăcomia, foamea lor de avere, pe abilitatea lor și, în mod bizar, pe neomenia lor. Ei trebuie să se afle sus pentru ca noi să populăm mediocritatea, să mișunăm.

De când s-au trezit în lumea aceasta puii de oameni au recunoscut notorietatea, au simțit calea pe care sunt datori să o bată, unii în limuzină, alții în litieră, în fine, pe jos, ori să se târască orbi prin canale subpământene.

Încercăm toți să ne cocoțăm însă vom fi mulțumiți pe rândurile aglomerate care se destabilizează în valuri: „Cădem!... Înapoi!... Cădeeem!...”, și îi privim cu invidie pe aceia care urcă pe noi, urcă pe umerii noștri, pe capetele noastre, urcă piramida Olimpului uman strivindu-ne fără compasiune. Ei pot să-și asume riscuri, noi pentru ce n-o facem? Noi? Nu am fost delegat să vorbesc pentru, în numele, în locul, nu mă pricep să fiu avocatul cuiva, nu cunosc șmecherii, nu sunt amator de atenții favoruri, alianțe. Nu am doar rău de înălțime, uneori am și viziuni, îmi pare că Olimpul e clădit din hoituri și pe el stau vulturi, corbi și coțofene, iar toată păsărimea asta se-ndeamnă să se-mbuibe, abia mai poate zbura cât de bine este hrănită...

Dobitoacele-oameni, ce turmă docilă! Ce este un bou? O cârcă, o soartă! Ce este zeul? Un diplomat, un destin! Între turmă și zei grohăie porcimea de carieră. Să fii porc sau câine, ei bine asta este vocație! Desigur, ei pot. Deunăzi, într-o ieșire pe post, o șarlă parvenită, cuprinsă de o subită milă pentru căței, s-a arătat dispusă chiar să ajute patrupedele, să dea un ban, ceva, o pomană, să le ofere un loc de ridicat osanale cu chirie pe moșia lui... Face glumițe și ne privește direct din palatul său celest, pe post. Cum a ajuns acolo? A traficat pomeni de stat, a manipulat piața publică, a corupt și s-a înfipt deasupra, evidement deasupra legilor care pedepsesc dobitoacele, pentru că există, nu-i așa? Cu oameni care au strâns ceva firimituri de la masa lui și a altora, au pus ceva deoparte și arată la rândul lor opulența onestă a avocatului abil, a funcționarului venal, a intermediarului veros, a paznicului hain, a lacheului devotat. Ce este existenz? Un șir de compromisuri săvârșite pentru a simți gustul puterii. Cunosc și alte definiții foarte inspirate însă toate, fatalmente, sunt metaforice!

Probabil nu credem în Zeus, ori considerăm că influența lui s-a depreciat, că sunt alții mai bine poziționați, mai puternici în cerurile altor piscuri, sau îi simțim mai bine pe trepăduși, mai redutabili ca șeful lor, nu-l recunoaștem pe stăpân datorită mulțimii slujitorilor săi. Și-apoi, detractorii: „Zeus e vinovat, Zeus este un prost, Zeus nu există!” Oare nu el îi plătește și pe-aceștia?

Nimic nu pare sigur, însă, dacă am aprecia drept corect următorul silogism orwellian: „Adevărul este minciună”, deci: „Minciuna este adevăr”, totul ar căpăta sens:

„Boul este deștept”;

„Vaca este cinstită și frumoasă”.