Este viața mea

Suntem ființe duale, animal-spirit. Animalul este senzorial, iar spiritul există dincolo de simțuri și nu poate fi explorat de mintea creierului animal.

Este dificil să definești animalul în afara relației simțuri-mediu.

Gândirea superioară-inteligența, nu poate accesa spiritul. Vorbește despre el, îl bănuie și-atât. Mă dau mare, pretind că am intuiția existenței spirituale. Probabil există persoane cu simțuri speciale, multe spun că le au dar cel mai adesea mint ori sunt induse în eroare. Nu știu să interpretez intuițiile. Dar ce este aceea intuiție? Raportăm lumea noastră la definiții, învârtim în gând aceste definiții pe care le acceptăm ca o cunoaștere certă.

Dacă nu simțim spiritul nu înseamnă că nu există. Ființa om se duplică în toate. Își creează duble personalități. Caută să-și ascundă josnicia, dorința de a stăpâni, afișând modestia, corectitudinea, mărinimia, adică prefăcându-se. De ce ar fi egoist, animalul? De ce principalul său instinct este autoconservarea? Este prima lege a animalului de orice fel. De ce vorbesc oamenii despre spiritul inefabil din moment ce nu pot nicicum să aibă acces la el? De ce vorbesc despre ceva accesibil doar la nivel de presupunere?

E stilul speculativ propriu omului de a căuta lucrurile inexistente dar presupuse. O mică anomalie fenomeno-logică ne aduce un descoperitor care-și pune numele pe o lege nouă. Simetria universului perfect produce o emulație costisitoare capabilă să ne facă pe noi stăpânii fenomenelor. Ceea ce nu poate fi explicat logic, de fapt nu există, zicea cu alte vorbe un renumit. Se referea la Dumnezeu. Omul caută, scormonește, dezgroapă... El nu este, fizic vorbind, altceva decât apă și gelatină, dar, conștientă, oarecum, de sine. Vă sună cumva familiar „Sinele” acesta? Unii l-au identificat cu esența Omului, alții l-au botezat Conștiință și sunt destui care-l consideră Spirit, mai mult sau mai puțin sfânt. Asta am citit ori am auzit numai. Și totul se întâmplă când eu, o gelatină efemeră, mă aflu aici. Unde aici? Nu știu. Împrejur, cu toții știu. Dar ce vreau să spun? Să spun o banalitate, atât de proastă că este chiar scabroasă. În lumea aceasta totul, tot-tot-tot, moare. Chestia cu „se naște” nu produce deloc optimism... Sau moare doar un mod ori altul de a înțelege că existăm transformându-ne? Corpul biologic se degradează. Se umflă și se dezumflă. Înțelegerea mea despre ceea ce sunt și se modifică împrejur îmi spune că sunt privilegiat să percep din acest înveliș de animal uman o imensitate numită „Lumea”, dar mă tem de cei care au creat această „Lumea” și pe mine, să trăiesc o clipă din „Eternitate” făcând nimic – pentru că mă agit zadarnic,  m-am lăsat convins eu de mintea mea, de-asta sunt deja blazat. Mulți se întreabă și se tem de acești, repet, presupuși creatori ai unei enormități în care ne găsim să fim, cică! Civilizația umană are o istorie, un trecut. Nu avem ce face, suntem nevoiți să acceptăm veridicitatea unor documente și să apreciem că Omul a devenit religios într-un moment al existenței sale. Acest animal fragil a trăit în grupuri, a folosit unelte și arme de vânătoare. Credințele sale în spiritele ascunse din animale și, până la urmă, din orice, stânci, copaci, grote, ape, etc., au născut șamanii, magii, vracii, vrăjitorii, până la „Oamenii perfecți”, cum le ziceau katarii, indivizi care știau să interpreteze natura în termeni pe care cei proști îi acceptau. Astfel, se pare, a apărut „Știința”. Vedeți? Este o Istorie și ne raportăm prezența la Ea. Ne aflăm într-o epocă a acestei Istorii care pornește din neant și continuă... continuă... Cine știe cât? Continuă și fără noi. Asta am învățat să știm.

Există patru enigme exploatate de toate religiile.

1.      Originea Lumii;

2.      Nașterea omului;

3.      Procreația;

4.      Moartea.

Științele laice încearcă să găsească dovezi irefutabile. Religiile au aceste dovezi. „Mă numesc Adevărul. Livrez Binele în stare pură.” Acesta este mesajul oricărei religii. Am înțeles târziu că „Binele” este perisabil. Nu ține mult și poate nici nu există. Este o convenție. Să înlocuim Binele cu Plăcerea? Intrăm în grădina lui Epicur. Dar „Binele” ce este?

Omul este dual și în modul său de a gândi. El se vede, pe de o parte, ca entitate izolată, pe de altă parte ca o unitate relativă a întregului care este „Lumea”. Dar este dificil pentru om să se rupă de „Lume” astfel încât nici nu încearcă să se înțeleagă izolat. De fapt nu se poate rupe datorită pragmatismului cotidian. Conștiința, un virus care ne spune că acționăm voluntar s-a trezit în noi. Totuși Sinele există primordial în fiecare... Nu astfel declară filosofii? (Măcar pe ei să-i credem!) Mintea nu poate să îl conștientizeze. Păi ce, mintea conștientizează? Hai! Sunt doar snoave toate istoriile care se spun despre asta! Nu, mintea teoretizează plecând de la ipoteze. Cine duce omul pe calea pierzaniei? Zeii și mintea sa proastă. Pe zei îi cunoaștem din religii dar Mintea oamenilor este un paradox comun din care scoatem obișnuința existenței tuturor. Facem din miracol o... bagatelă și transformăm în miracole ficțiuni bine comentate, iar comentatorilor le oferim cu generozitate puterea de a ne guverna.

Copilul află, într-o zi, fără emoții, că există o Istorie a oamenilor și mai târziu că Universul însuși are o evoluție cunoscută. Omul, animalul biped, cumva asemănător maimuței, vârf al lanțului trofic, etc., vine, din trecutul netrăit de noi, conform documentelor, cu o poveste a sa, pe care o înghite memoria fiecăruia. Ne găsim, iată, într-unul dintre universurile care populează Spațiul infinit, într-un moment al Eternității, pe o planetă a unui sistem stelar, într-o margine de galaxie, ființe împrăștiate deasupra planetei, cu trăsături caracteristice unui grup numit etnic, programați cu rutine, numite și instincte, care ne conduc ici-colo să putem exista o clipă. Vorbim uneori despre întâmplare sau necesitate. Probabilitatea, deci întâmplarea de a ajunge într-o asemenea situație este zero. Un zero pur. De unde necesitatea?

Caracterul uman, un înscris genetic foarte discutat de profani și specialiști, ne dă impulsuri sau ne cenzurează alegerea. Folosesc pluralul pentru că am prins o cutumă, numită educație. Ne asemănăm. Legătura minții cu spațiul vital, într-o conjunctură particulară, angajează Mintea – despre care se spune, spun și eu, că este un produs cerebral –, în existență. Mintea omului este dependentă de Inteligența sa adică de nivelul de înțelegere. Ce anume trebuie înțeles? Aici se despart cei buni de nebuni, sau normalii de anormali. Omul normal este cel care își construiește o carieră în comunitatea umană în care se manifestă și pe care a învățat în timp să o reprezinte. Omul normal este un membru al comunității și se situează la un anumit nivel social. Sunt diverse statistici, unele fistichii, altele amuzante, putem privi o mie de grafice despre evoluția unui cobai uman. În concluzie, noi, cei ce studiem societatea, suntem mai deștepți. Totuși... normali. Omul anormal, nebunul, este stopat pe o înțelegere egocentrică a existenței sale. Altfel zis se pierde în Sine. Acolo se află „Lumea”. Aceasta este numită și „lumea stupefiantă”. Creierul poate fi stimulat să ne introducă în „lumi stupefiante”. Omul normal se specializează pentru a explica anomalia. Viziunea socială este întotdeauna corectă.

Vârsta omului schimbă comportamentul și legăturile cu exteriorul ființei sale. Omul este o imagine ambulantă, se percepe astfel. Tot ce face în existență este să-și modeleze imaginea pentru a se impune sau numai pentru a supraviețui. Cei care nu mai sunt interesați de imaginea proprie sunt ratații sau nebunii. Așa numiții „ratați”, sunt persoane care la un anumit moment al existenței suferă un regres major și cad pe scara socială. Structura pe care o modifică vesel sociologii lumii cuprinde și o bază. Un fund sau... o fundătură. Dar pe această bază nu se poate clădi. Acolo stă lumea interlopă. O lume de oameni cu reguli impuse de indivizi feroci, o lume constrânsă la primitivism animal. Omul se poate naște în Infern. Aici este victimă. Prădători sunt demonii. Pornind de la acest nivel se simte nevoia de imagine. Demonul se prezintă în „societatea normală” într-o ipostază decentă. Viața lui subterană este o scorneală! Va investi în imagine, va zâmbi plenar, se va etala în fantezii, în cheltuieli mondene. Va căuta încuscreli de top. Sunt etape care spală dracul de negreală. Fraților!

Într-o societate marcată de celule stă o încrengătură de frați, surori, maici, părinți și păstori. Cu toții gândesc înalt. Sus-sus. Unde, știind că suntem popândăi ridicați biped pe o sferă? Dincolo de vederea noastră limitată. Este vorba despre vederea mireană, seculară, laică și mai ales, ptiu! atee. Religia creștină, are, desigur, istoria sa. Despre „adevărul” transmis de religie nu mă pot pronunța. Este o problemă pentru rațiunea personală. Sunt eu sigur de ceva? Vă pot confirma că nu sunt sigur că pot fi sigur de ceva-orice. Și-atunci cum să formulez certitudini existențiale? Sunt sceptic? Cunoașterea este o funcție de abordare a informației, presupun, scuzați interpretarea matematică. Am vizionat câteva adevăruri noi despre originea lumii, despre compoziția universului și cunosc niște tehnici spirituale de integrare în ceva, numit Absolut. N-am decât să mă orientez. Sau nu?

„Crede și nu cerceta”. Îmi place exprimarea concisă. Vă pot vorbi aici despre limbajul subliminal. Este o descoperire veche, înnoită. Să-i zicem neo... Sau mai bine să nu. Când ceva îți intră sub piele nu iese decât prin terapie intensă. Asta este educația, învățătura de orice tip și nivel. O terapie intensă care ne compromite viața liberă de ființe sălbatice și animale care am fi fost. De aceea să crezi pur și simplu înseamnă să fii educat. Unii mai spun și să fii numărat între aleși. Eu aș spune că sunt mulți cei aleși, dar ce știu eu? Îm? Chiar așa. Am uneori o modestie de cățel. Mă uit cum se mișcă lumea, ascult care este înțelesul schimbării, dar zău dacă pot înțelege și eu ceea ce toți, acest lucru mă cam intrigă, toți înțeleg. Contează prea puțin că le diferă înțelegerea, dar înțeleg.

 

Înțelegerea este un fenomen atât de complicat încât pierd pe drumul către ea esențialul și rămân cu anvelopa. De ce oare filosofii nu s-au putut suferi într-atât că și-au făcut reciproc de râs teoriile? Cum de au reușit religiile să se mențină atât de bine în topul popularității? Iată o întrebare cu răspuns simplu. Filosofii s-au stresat să se adreseze intelectualilor care sunt ingrați și canalii, religiile oferă povești oamenilor care nu se omoară după definiții complicate, imposibil de recitat. Vreți să vă traduc modul în care intuise Kant sinteza conceptuală din mintea omului? Sună destul de prolix. Desigur ne-a lămurit că lucrul în sine este inaccesibil cunoașterii. El a criticat rațiunea pură și alte câteva bazaconii. Neamțul a fost educat să critice. Autocritica a fost adusă din est mai târziu.

Despre nemți n-am avut vreodată o bună părere. Apreciez că sunt imitatori seci și sumbri în filosofie și artă dar excelează în perseverență și orgoliu. Sunt instrumente de precizie. Mă complexează vă zic, mă timorează oricare neînsemnat reprezentant al acelei aglomerații etnice. Un neamț de succes mă anulează. Vine blindat cu o istorie de succes. Cine sunt eu? Reprezint o populație disprețuită. Ne învelim în civilizații, ne cocoloșim în ele, uităm de noi înșine. Oare am dorit să mă nasc român, într-o familie modestă, să fiu lipsit de o bună educație, să am inteligența mediocră, sau, în principal, să mă nasc om? Altfel spus, ce rost am? Observați? Retorica. În acest discurs eu caut o necesitate a existenței. D.C.? Pentru că mă duce mintea să gândesc stupid. Discursul pe o temă așa de distinsă trebuie să suporte niște trepte pentru a extrage o concluzie pertinentă din vălmășagul vorbăriei. Întrebarea stă în titlu. Nu am pus semnul întrebării fiindcă nu dă bine acolo. Îl pun aici. Este viața mea? Încerc să identific un fenomen și să-l personalizez. Să mi-l atribui. Eu, mie, meu, mea, mi, ce sunt? Nu este o mare nebunie să pun chestiunea de față, se pare. Există o literatură feroce pe această ciudată temă. Este o temă predilectă, dragă, anahoreților, sihaștrilor, pustnicilor să le spunem așa, singuraticilor în spirit și-sau fizic. Lunaticilor, să fim conciși, îmi place... – spuneam mai devreme. V-ați prins, deși vorbesc singur, mă adresez unui ascultător (cititor) imaginar. Doi, îmi par deja mulți.

O persoană care-și dorește, perfid, să explice realitatea într-un scenariu de spațiu virtual (cu evenimente create anterior de elemente neimplicate senzorial), se motivează vorbind de percepția animală și modul în care funcționează fiziologic simțurile. Ce să înțelegem de-aici? Că există un canal de legătură mediu-animal care poate fi influențat. Nu vorbesc despre o boală care afectează celulele de simț la nivel superficial sau cerebral. Animalele simt diferit aceeași realitate. Noi, oamenii, judecăm și acționăm interpretând niște proiecții mentale despre mediu. Evident, simțurile oferă omului facultatea gândirii. Fără o memorie legată de simțuri n-am avea la ce să gândim, probabil. Dar mediul... ar mai exista? Era cândva un stress filosofic pe măsura acestei întrebări, adică, Lumea există în lipsa Conștiinței, au ba? Lumea, mama noastră Natura, Materia, cum vreți să-i ziceți. Universul, poftiți!

Nu vine nimeni cu vreo cunoaștere anterioară nașterii în existență și nu sunt multe de spus despre cei întorși după exitus. Învățăm și uităm ce-am învățat, în acest corp fizic. Învățăm să manevrăm corpul și să-l menținem în viață, să ne raportăm la celelalte corpuri și să acceptăm o civilizație a comportamentului corporal. În existența aceasta depindem exclusiv de corp, de aceea ne identificăm cu el. Spunem „Eu” arătând corpul, sau, mai pe clar, arătându-ne. Simțim în cap centrul conștienței noastre, iată de ce capul este segmentul cel mai important pe care-l posedă un corp viu. Îndepărtarea unui cap de trup este cel mai vexant supliciu pe care-l poate imagina oricine. Diverse civilizații de luptători acceptau această barbarie ca pe un semn de dispreț față de dușmani, față de osândiți ori față de propriul sine. În cap stă lumea cu toate regulile ei așa cum le-am priceput. Iar lumea diferă sensibil de la cap la cap. Îndesăm acolo toate legăturile noastre cu o mulțime de obiecte și de reguli care le particularizează presupusa existență. Observați? Dacă un om își „pierde capul” rămân celelalte. Dar dacă dispare Omenirea (ați văzut probabil cu ce talent descriptiv este năruită), fără capete, respectiv creiere din care să se stoarcă numita Conștiință, ce anume poate formula un înțeles pentru existența Materiei și Universului? Rămân, bineînțeles, dumnezeii și extratereștrii.

Despre escatologie știm toți ceva, ignorând că este o „știință”. În majoritate, Omul se poartă ca o persoană care va ajunge, după moarte, în altă lume, altă viață, sau într-o situație care-i va continua existența. Pentru aceasta își aranjează pe Pământ ceva care să amintească de el. Speranța Vieții de Apoi este exploatată de toți speculanții de vise. Este o speranță care crește cu vârsta, este de fapt speranța revenirii la tinerețe. Putem tolera superstițiile. Oricum acceptăm neadevărul despre o lume nepieritoare, de fapt... inexistentă.

Logica de tip cartezian a devenit ineficientă pentru a explica inteligibil, relațional, Lumea. Identitatea macro-microcosmos postulată încă din antichitate pare imposibilă. Adâncirea în universul atomului a multiplicat dimensiunile spațiului și a expus legi care nu se pot cupla deocamdată la motorul legilor lumii tridimensionale în care ne trezim să fim. Este o atât de mare diversitate de păreri, de zvonuri, de încercări privind compoziția primordială a Materiei încât, mă grăbesc să trec peste căutarea unei veșnice verigi lipsă de la originea oricărei teorii perfecte și să propun bănuiala că este doar o iluzie. Au fost și sunt câțiva bărbați, de știință (Ați observat că este un obicei masculin „Știința”? Femeile sunt fervente susținătoare ale cultelor, oricare ar fi, iar despre femei se mai spune că au intuiție), care au observat existența unor particule elementare lipsite de masă ceea ce duce rapid la ideea unui univers, un Spațiu exclusiv energetic, iar această supoziție ne aruncă în lumea poveștilor citite în cărți sfinte. Dacă leg această „speculație științifică” serioasă, rostită prin guri avizate, de imposibilitatea izolării prezentului – Timpul nu există, este întotdeauna trecut –, și, în fine, presupusa Realitate trebuie să fie tradusă într-un aparat-organ pentru a fi cumva înțeleasă de o minte umană – care este implicată într-o existență corporală, pretinde hrană, vrea să se reproducă și să fie omnipotentă... Uuh! Mai simplă pare ideea că Materia este o producție divină. Un big-bang, un hocus-pocus!

Nu-mi place să accept filosofiile orientale care vorbesc despre anihilarea spiritului ființei.

Mă atrăsese ideea gnostică a evadării spiritului, a rătăcirii lui, dar scopul contopirii într-un Spirit divin nu mi-a plăcut deloc. Îmi sună ca o dizolvare, o anulare în Samsara. Nimic din ideile, gândirea, lucrurile, experiențele existenței mentale, nu are relevanță în lipsa vieții umane.

Orice gândire mistică are legătură cu religiile inventate de orientali. (Și religia creștină, răspândită în occident, însă originară din Iudeea, oferă mulțime de taine explorate numai de magi, miști, maeștri.)

Filosofiile occidentale nu sunt teiste. Toate pleacă de la filosofiile vechilor greci. Filosofii occidentali au atacat inițial dualismul materie-spirit (fizică-metafizică) introdus de Aristotel. Gândirea lui Aristotel, ordinea în filosofie, a folosit gândirii scolastice. Din speculațiile creștine s-au selectat speculațiile ateiste. Speculațiile ateiste au atins limitele cunoașterii științifice. Mai mult de-atât sună bizar. De aceea ne poziționăm speculația cunoașterii la epoca și teoriile științifice ale zilei. Circula o butadă conform căreia omul de știință, geniul, recunoștea că de fapt nu știe mai nimic. Toți ceilalți cunosc foarte mult, dacă nu chiar tot. Suntem pierduți într-o Lume care ne oferă ispita Fericirii perpetue. „Fericirea” este un concept, adică un mod de a spune totul fără să înțelegi ceva. Folosim în limbajul obișnuit conceptele, în mod inconștient, pentru a manevra în bloc marea masă a cunoașterii. Adeseori ignor ce spun, vorbesc despre adevăr, absolut, esență, spirit, sine, cu o siguranță care mă rușinează mai apoi. Pentru că spun prostii. Dacă meditez, analizez aceste concepte, mă plasez pe o listă a gânditorilor care văd lumea in abstracto. Mă considerați un gânditor minor, totuși... Fiți indulgenți! În mintea mea există un depozit de date. Săptămânal fac o revizie a înregistrărilor prin anumite sertare. Uneori observ că se pierd, alteori le regăsesc... Memoria. Țin acolo toată legătura mea cu Lumea. O legătură bazată pe vorbe. Orice altă amintire (imagini, mirosuri, atingeri, sunete, etc.) este prinsă de vorbe. Astăzi se anunță viitorul limbaj al imaginii. Dar... Și cuvintele sunt traduse în imagini. Se caută o trăire mai intensă, economie a timpului, etc. Vechii greci foloseau ideogramele. În China s-au descoperit vestigii ale unei civilizații vechi de tip grecesc. Poate de-acolo vine și scrierea chinezească. De ce n-au păstrat această scriere populațiile grecești care i-au înlocuit pe ahei? Deoarece. Logica a fost făcută știință tot de greci. Până să fie riguros ordonată gândirea, să vorbim corect despre adevăr și realitate, se pare că omul confunda trăirea reală cu trăirea imaginară. N-am să vă spun și eu vorbele filosofului chinez care punea în discuție realitatea zborului unui fluture. A fost necesară o simplă manevră de înțelegere și Lumea s-a dezvăluit. Atunci s-au născut științele. Tot ce știm se traduce în vorbe și semne, cred că ați auzit de semiotică. Ne-am împovărat cu semne, lucrurile comportă semnificații pe care le explică cei ce sunt cunoscători. Cunoscătorii semnelor au carismă. Oamenii îi plac pentru că au siguranță când vorbesc sentențios despre adevăr. Aceștia suntem, indivizi manipulați de cunoscătorii semnelor.

Toate religiile s-au născut înainte de Logică. Pentru că nu există aproape nimic logic într-o legendă. Dar nu legendele țin în viață o religie ci cultul, clerul și politica. Vorbesc despre ceva pornit cu mult înainte să-mi încep aventura în Lume, deci am aflat de la alții. Sau am inventat? Omul are predilecție pentru alterarea adevărului. Este un maestru al falsului și un naiv totodată. Nu vorbesc aici despre artiști naivi deși nici arta lor nu este realistă. Mă refer la farsori, la iluzioniști, la ghicitori, la prefăcuți, corupători, amăgitori, mincinoși, traficanți, șmecheri, hoți, plagiatori, evazioniști, mascați, fanteziști... Sunt mulți?

Probabil suntem toți. Suspiciunea se substituie încrederii, științele sunt exacte în spații limitate, legile fizicii se revizuiesc, teoriile maeștrilor sunt ironizate, adevărul dogmelor învinge adevărul științific, civilizațiile sunt înlocuite, în fruntea maselor stau măscăricii, deasupra Lumii stă incertitudinea. În vacarmul aglomerației umane, un individ oarecare, adună o mulțime de vorbe despre semne și simțuri, le asociază, le potrivește să mediteze despre el sau altceva. Ar trebui să aibă un scop o existență de om?

Zeii obișnuiesc să vorbească oamenilor într-o limbă care nominalizează subit un popor ales și dau naștere unui profet. Mulți mai sunt profeții, puțini sunt creatori de religii, dar toți vorbesc despre etică. Religia însăși pare o culegere de lecții de etică predate de persoane sus puse cu scopul de a strânge adepți. Niels Walsh, par ex., a convorbit cu Dumnezeu dar nu s-a ales cu nici o sectă, în schimb Zaratustra... Dumnezeu, cum s-o fi numit, a găsit ceva timp să stea la o șuetă cu acești minunați reprezentanți ai speciei homo. Întotdeauna există cineva care îl aude pe Dumnezeu. În fiecare zi, oră, moment. Desigur putem auzi vocea Lui în subconștient sau în realitate, fie că suntem nebuni, bolnavi, că visăm ori suntem păcăliți. Dar mie nu mi se întâmplă. Nu mi s-a întâmplat. Nici dumneavoastră, așa este? Și avem toți o mulțime de întrebări. De ce? Să punem întrebările acestea în liniște și cineva, ceva, cumva, să ne ghideze mâna, să ne scriem răspunsuri pentru fiecare. Ne-am numi Luminați... Cunoașteți alternativa: Încuiați. „Sofia”, din limba greacă, înseamnă Iluminare, nu Înțelepciune, un filosof își dorește iluminarea, nu înțelepciunea, altfel zis vrea să fie deștept (treaz, clarvăzător, etc.) pentru că inteligent este sigur. Un om foarte inteligent este geniu. Abilitățile excepționale ale unor indivizi pot pune în discuție originea omului, dar... Nu mi se întâmplă mie și, sunt convins, un geniu n-ar consuma acest produs al meu. Am dubii că asemenea persoane sunt reale.

Am citit ceva din teza unui călugăr franciscan despre Bine și Rău. Omul a devenit doctor în teologie cu o teorie acceptată deja, nu o lansase el, că Binele vine de la Domnul iar Răul este o excreție omenească. Ideea Dumnezeului binevoitor și milos este repetată în Coran la începutul fiecărei surate (capitol). Să nu uite dreptcredinciosul și muezinul. Teologul creștin considera că Omul s-a contaminat de la Șarpe. Cum să explici altfel istoria civilizației umane? Omul pare un animal blestemat să sufere. „Corpul este durere, suferință”. Am expus o idee din primul adevăr nobil pe care l-a extras Sidharta Gautama zis Budha din viața sa, cu experiența, cu intuiția sa și ajutorul zeilor hinduși. Apoi a devenit și el un zeu care bântuie mintea asiaticilor.

Înconjurat de un zgomot continuu despre ceea ce este, eu nu reproduc decât ce am învățat că pot reproduce, obligat să-mi plătesc fiecare clipă a existenței, sunt responsabil și pentru alte vieți, am mereu superiori, părinți, învățători, patroni, medici, duhovnici, sunt posesor al unui „suflet” pe care mi-l dau pur și simplu, și nu știu cui, nimic din ceea ce adun pe Pământ nu-mi folosește când mor, iar scopul acestei existențe pare să fie doar să-mi sfârșesc în mod natural evoluția în Lume. Punct. De-aici înainte scânteia mea se stinge.