Revoluția pietonului

Introducere

Alt oraș într-atât de infect nu există. Oricât s-ar investi, orice ar fi oferit pentru a construi, reface, reabilita, relua, orice, este consumat în alte scopuri. Degeaba întrebăm de ce se îmbolnăvesc de cleptomanie toate tarantulele care au ocupat din nebăgare de seamă posturile? Nici măcar nu contează. Este un strigăt în pustiu, o întrebare retorică, un nonsens. Cum ar putea o gașcă să se ocupe de binele comunității, în numele căreia se află acolo? Gașca se întreține pe sine, se protejează, atacă, este crudă, răzbunătoare, deși pare formată din persoane distincte care se șicanează, se critică, își reproșează dezastrul. Nimic nu este mai perfid ca o gașcă. Desigur, în această adunătură de bine-poziționați ai post-tranziției nu există pietoni.

Acum, când suntem pe punctul de a ne analfabetiza, de a renunța la constrângeri civilizatorii de orice natură, când rage libertatea din noi, avem dreptul de a expatria orice, pe față sau pe furiș, să migrăm spre civilizații construite de alții, să obișnuim copiii cu civilizațiile lor de vis, unii să învețe să trăiască acolo din banii contribuabilului prost, alții să cerșească ori să fure, ne pregătim să pierdem o țară pe care o vor acapara pentru nimic cei care ne trag spre ei.

Nu mai există decât foamea devoratoare până la limită, ura de neîmpăcat, disprețul pentru tot ce ține de acest spațiu și disperarea că nu va rămâne ceva de luat, de smuls, de nimicit.

Suntem orbi? Cineva ne orbește și prostia este în mod clar calitatea noastră de tradiție? Îi auziți pe aceia care spun că este deja prea târziu? Că totul a fost inventariat și împărțit, iar nouă, pietonilor, nu ne-a rămas nici măcar un petic de trotuar pe care să putem circula? Oamenilor, nimic nu poate fi pierdut atunci când nu-ți aparține! Cum atunci să „pierdem o țară”? „E-a mata, moșule?”, ar spune chirurgul primar al acestui... jalnic oraș, plin de noroi, praf, insecte, duhoare, gaze toxice, rahați, lucrări ruinate, mașini care împânzesc tot, lăsate oriunde, asortate cu lipsa de interes, lehamitea și tristețea locuitorilor.

Istorie

Este, în mod definitiv, o aserțiune constatarea că nimeni n-a venit în lume cu ceva să-i aparțină și n-a luat ceva cu el când a decedat. Dacă am pleca de la această idee pretenția omului de a fi proprietar al Terrei ar părea o vanitate bazată pe iluzia eternității. Sunt indivizi care justifică acumularea materială prin necesitatea de a-și asigura traiul decent la bătrânețe sau pentru a contribui la situația mai bună a urmașilor față de care sunt responsabili că i-au adus pe lume. Deoarece resursele au fost și vor fi limitate din cauze mult prea diverse, fie și datorită incapacității de a judeca sau intui oportunități de producție, acumularea de bunuri va aduce și puterea de a comanda iar „Puterea”, deh! corupe.

Toate societățile animalice au creat ierarhii și diviziuni, dacă vreți, ale muncii. Întotdeauna cei slabi s-au organizat și prin strategii de supraviețuire au devenit mai puternici. Omul este un animal destul de plăpând, totuși – asta am învățat de pici – s-a emancipat oarecum de la momentul „pitecantrop”, la momentul, să zicem, „anul 2000”. Dar acest boom a început acum vreo 40 000 de ani. Se pare. În actualitate, suntem tentați să credem că omul este animalul dominator pe ceea ce el denumește, în diverse moduri, planeta Pământ. Această iluzie ne face să nu observăm anomaliile de organizare ale mamiferului social homo, să nu înțelegem cine conduce această societate, globală sau nu, el, Omul adică, luat ca Omenire, o elită umană, grupuri eterogene, sau cineva dinafară?

Informațiile vin de la documente „declasificate” (ce vrea să spună asta?), pe surse, din bârfe, din apocrife, interpretări mai mult savante sau mai mult mitice, din teorii (expuneri ale zeilor), pietre, oase și tot felul de excavații arheologice sau pur și simplu geologice, monumente ale paranoiei umane, lucrări de artă, recondiționări și comentarii de toată frumusețea și înțelepciunea. Astfel înflorește în mintea unui om (mintea este o zonă în care vegetează gândirea sau judecata personală alimentată de noțiunile pe care le acceptă simțurile și caracterul omului) cunoașterea. Ființa umană, așa înțeleaptă cum este, înmagazinează prin celulele cortexului memoria lumii și echipată în acest mod își formează o imagine complexă despre mediul în care există ca entitate vie. Au fost lansate, de cine? întrebări existențiale – cine suntem noi și ce dorim să facem? –, iar oamenii au creat din răspunsuri, inspirate sau nu, religii și filozofii. Știm totul din cărți, de pe internet sau de la persoane care au aflat de la alte persoane care știu din alte cărți scrise de unii care au citit... în tăblițe de lut ascunse în grote astupate acum mii de... Hei! Adevărul... este dezvăluit de logică, prin demonstrație. Ce este logica... Nu. Filozofii, niște tipi cu capul mare, puțin cam nebuni, au acces la adevăr. Dincolo de alienația ontologică vedem un șir de eroi ce condimentează trecutul turmentat al lumii. Istoria, sumă a Istoriilor, cuvinte de adevăr, expunere literară a documentelor, evidențe certe ale derulării unor existențe exemplare, semne în care trăiesc Spiritele străbunilor, este materia de studiu din care înțelegem cum că se modifică neîncetat condițiile de existență, altfel zis, se progresează. S-a pornit de-acolo, s-a trecut prin asta, asta și asta, iar tendința este către... Anticipația. Nimic nu pare mai omenesc decât apetența pentru profeție. Pe această minunată calitate se bazează toate speranțele, acțiunile îndrăznețe, curajul, efortul și modificarea condițiilor existențiale. Dacă nu suntem pur și simplu subiectivi, egocentrici, egotiști sau pierduți într-un univers interior și existăm într-o lume închipuită, cum reușeau „învățați”, sau „pricepuți”, din Orientul Îndepărtat prin tehnici la îndemână, atunci vom fi cumva convinși că Istoria este o construcție reală.

Vorbim despre ere, despre vârste ale civilizației, despre migrații, despre caste, clase, imperii, despre state, alianțe, războaie, bătălii, hegemonii, tiranii, democrații, revoluții... Vorbim. Și vedem omul, un animal de hrubă, ridicându-se împotriva lui însuși pentru a se domina și a reuși să creeze ceea ce mai devreme sau mai târziu va prezenta... valoare: banul. Un intermediar oferit la schimb, inițial cu valoare în sine, ulterior cu valoare în bancă, dar, întotdeauna cu valoare. L-a strâns, l-a înmulțit, l-a tezaurizat, l-a făcut scop al existenței, ucide, înșală, distruge, acționează în numele său, și l-a făcut stăpân.

Tezaurele au reprezentat ispite pentru populații sărace, puse pe jaf...

Cum arătau hoardele maghiare spărgătoare de vitralii care vidau catedralele de tezaure și înspăimântau comunitățile adunate în jurul lor? Erau câteva mii de războinici călare, adunați mai apoi să asigure marca Panonică, au fost botezați și s-au ploconit unui rege normand care le-a promis un el dorado, în limba franceză, spre Est. Atunci au descoperit măreția lui Atila, regele hun și au împrumutat o filiație care le-a convenit. Și-au zis hunguri, nu avari, deși avarii locuiseră în aceeași zonă și aveau origine identică. Însă zgârciții de avari fuseseră umiliți de bulgari într-o partidă pe teren propriu, iar disputa cuprindea niște mine de aur... Aur, podoabe, posesiuni, sclavi..., maghiari cu mustăți răsucite, cu limba guturală, cu dansuri săltate, de călăreți și cu femei focoase. Ce popor, câtă fală! Dincolo de cuceritorii noștri apropiați s-au aflat mereu alții, au venit mai de departe, au mirosit locul unde stătuseră dezorientați arienii, s-au rotit împrejurul munților și ne-au călcat.

Printr-o fatalitate a cărei cauză îmi este neștiută, părinții mei trăiau aici, eu am fost ejectat pe acest teritoriu și am primit titlul de onoare: cetățean român. Și, dintr-odată am moștenit întreaga istorie a acestui neam... de oameni. Toată durerea și ambiguitatea nașterii sale, avatarurile, înfrângerile și exaltarea, lașitatea, râsul de sine, ironia amară, nefericirea... mi-au pătruns prin pori, m-au invadat, m-au anihilat.

Românii, oameni aflați pe o suprafață terestră ce cuprinde cetatea muntoasă a Carpaților, și-au găsit locul, s-au înstăpânit, după marea migrație care a schimbat lumea antică. Abia se prăbușise leul de la Roma, imperiul mediteraneean, a fost ros de boală pe dinăuntru și apoi devorat de hiene. Am văzut pe o hartă veche, prezenta o anumită perioadă din istoria Bizanțului, un teritoriu la sudul Dunării denumit Romania, am citit, întâmplător, câteva strofe din epopeea cavalerească a lui Guillaume de Machaud, Parsifal, în care se vorbea de codrii Romaniei din nordul Greciei, cronici despre Ioniță zis Caloianu, țar al valahilor și bulgarilor, deci... nu sunt istoric pentru a lucra cu dovezi, totuși m-am întrebat de unde au preluat numele țării lor comune valahii și moldovenii... Bineînțeles, teoria lui Röstler este răuvoitoare, baza unei politici expansioniste deși... biserica creștină română este „pravoslavnică”, nu sună deloc latinesc ori românesc și privind pe o hartă actuală cum sunt răspândite populațiile românești împrejurul Bulgariei ai putea crede că românii au fugit de bulgari... Mister, cumplit mister. Desigur, Istoria Românilor este diferită. La ea au transpirat numeroase frunți late ale uriașilor istorici, cutare, cutare și cutare... Da. Ne aflăm în fața unui vid de informație, nici măcar o legendă a genezei, o poveste atâtica... Ce poți justifica printr-o poveste, o tradiție, niște cronici, bule, istorii? O pretenție teritorială? Probabil de aceea am avut o spaimă ancestrală când am simțit pretenția, cea dintâi pretenție teritorială a unui țigan, într-o afirmație postată pe web, că pe acest teritoriu a fost rostit mai întâi cuvântul „rom”, nu „român”. Și brusc mi-am amintit povestea țiganilor sclavi la Roma, care au populat Fericita Dacie spusă de un „mare istoric panslavist” amator de vodka. Când suflă duhoarea de vodka peste România tremură și chiloții de pe noi... Ruși, maghiari, bulgari, turci, polonezi, germani din toată lumea, de curând ucrainieni și țigani, foști sau viitori stăpâni care nu suportă „mirosul de român”, ne vânează cu vorba ori pușca cu lunetă, pentru a ne stârpi. Toată ura este alimentată de Istorie. Oameni contra oameni, sânge pentru sânge, răzbunarea este necesară pentru a îndrepta canalele memoriei în care, totuși, noi, ca ființe, nu existăm. Sunt doar documente moștenite, mărturii, dovezi, dovezi, testimonii, dacă vă sună mai bine... Astfel funcționează psihologia de masă, introduci niște simboluri, le amplifici prin repetare și le utilizezi la momentul oportun ca bombele incendiare. Totuși, ceva se mișcă, suntem martorii unei modificări în care se implică activ persoane pe care, în general, le chemăm diplomați. Suntem martori ai Istoriei Contemporane... Dar cine ia deciziile, cum se învârt rotițele, către ce anume se rostogolește această Istorie a Omenirii, sau a cui o fi...? Luminați-mă, vă rog! De citit, nu, mersi, citesc, privesc filme, imagini, ascult comentarii, numai comentatori cu diplomă, deștepții deștepților, care se tot contrazic însă, de cum se petrece o chestie afli de la ei că fusese prevăzută, ia să vedem! „măi să fie! Aproape așa spusese! Profetul, dați-i un premiu, ceva! De ce nu l-am observat pe acest nou profet al apocalipsei? Și spune, ce veselie! că va fi rău, mai rău, mult mai rău!” Să vă trăiască, în bogăție, comentatorii cu diplomă! Am devenit sceptic. Încet-încet, am alunecat în scepticism. E ca un rahat, desigur. Pute, însă m-a obișnuit, să știți, e mult mai comod să nu mai simți alte „arome”. Istoria Lumii, o compilație documentată despre marii ucigași ai Omenirii care, probabil, erau tot oameni, este o încercare de a motiva crimele. De ce sunt disprețuiți mai mult canibalii? În tot regnul animal sunt ucigași ai aceleași specii. Iată titlurile: „Omul-animal de pradă și omul-victimă”, extrapolând, „Populații de stăpâni versus populații de sclavi”... Totuși, chiar și cel puternic se teme de ceva, de un fum care se află în afara simțurilor sale...

Despre Religie

Se spune că omul este superior celorlalte animale fiindcă este religios. Am căutat originea acestei vorbe, etimologia, cum se spune, și n-am fost lămurit de ce ar trebui să se numească „religie” credința în zei și spirite. Ce este acela Zeu? Ce poate fi un Spirit? Eu n-am reușit să iau legătura, ca om ce sunt, cu o asemenea ființă care populează spațiul metafizic aflat pe undeva în afara simțurilor unei persoane vii. Că simțurile omului sunt limitate, este evident, imaginația lui însă este fără sfârșit. Se poate specula despre orice domeniu în care își introduce codița curiozității un specialist al cuvântului.

Astfel, s-a aflat cu stupefacție, după ce se părea că omul câștigase războiul cunoașterii, că un fenomen poate avea explicații diferite în funcție de modul în care este observat, pentru că timpul se... dilată, spațiul se curbează, ori spațiul supersimetric are treizeci și două de dimensiuni, că lumea aceasta e relativă și câtă aglomerație putem găsi în atom, iar teoriile nu se armonizează, lipsește ceva, în fine... cumplit de complicată a devenit o explicație pe înțelesul tuturor! Trebuie să fie mult mai simplu pentru o minte care dorește să conducă existența unei persoane de la naștere până la moartea naturală (așa se cheamă decesul cauzat de o boală nedeclanșată voluntar).

Dintotdeauna, sau cel puțin de când există cuvântul scris, Omenirea s-a aflat pe marginea prăpastiei, sub spectrul extincției. S-au strâns vorbele de adevăr mistic, pe care nu le poate descongestiona un profan, au plecat dintr-o direcție spre cealaltă a neînțelegerii și au fost lansate înțelepciuni diverse despre ceea ce numai persoane speciale pot simți, aleșii – să nu spuneți că sunt oameni și aceștia precum a comis-o tipul cu iota! S-au strâns profitori care au simțit gheșeftul și au livrat oamenilor cea mai bine vândută marfă: eternitatea. Iată-ne polarizați, după nivelul investiției, puțin mai liberali, sau taciturni, mai goi sau mai acoperiți, mai tupeiști ori mai speriați, fanatici ori meditativi, respingători, păgâni, dreptcredincioși, neamuri, pelerini, tovarăși, visând același lucru în versiuni diferite. Ceva trebuie să fie, împrejur, toate lucrurile au spirit, esență nemuritoare, spun animiștii, fenomenele sunt opera zeilor spun politeiștii, un singur zeu este Cel ce este, El a creat Lumea asupra căreia are puteri discreționare și, evident, numai intenții bune, în fine, e mai simplu, spun alții, dacă eliminăm zeii din ecuație și ne aflăm întâmplător și efemer într-un univers fizic, cognoscibil, cu fenomene specifice, în continuă evoluție,... Toate explicațiile sunt adevărate, deși fiecare în parte o desființează pe cealaltă, au în comun o faptă bună, dau de mâncat o pâine... superioară unei clase de oameni, clericii. Deoarece ateismul este tot o religie – sunt indivizi care-l minimizează, considerându-l numai o credință! heei! – politrucii sunt, au fost, clericii lor. Să nu-i confundăm pe atei cu liber-cugetătorii. Între liberi cugetători sunt deiști, filozofi pentru care Weltgeist-ul, Marele Anonim, etc. ocupă locul unui Dumnezeu, atei care nu suportă Teoria Evoluției Speciilor, șamd.

Eu m-am născut creștin. Am fost botezat degrabă, scufundat de trei ori în apă și uns cu mir, Stăpâne Doamne, binevoiește să strălucească pururea lumina feții Tale în inima lui, am fost numit apoi ca la certificat, de această dată creștinește. Asta o fi cauza pentru care creștinii vor învia undeva-cândva precum Isus, zis Mesia adică Unsul? Desigur, este necesar să ții post peste an și să nu păcătuiești, dar, pentru că Omul s-a născut din păcat, și ce mai Păcat, Originar! greu de crezut că oasele sale se vor îmbina și carnea se va reface, vasele sanguine, nervii... Ce tot controlăm aici? La minuni făcute de alții toți ne pricepem. Deci sunt creștin. Niciodată nu am negat apartenența la această comunitate, de creștini ortodocși, nici nu am s-o fac pentru că n-am de ce. De fapt poți crede în orice, în oricine, poți fi tu însuți un Mesia închipuit, pentru că nu există nici o constrângere și poate nici n-ar fi o legătură concretă cu Biserica, dacă nu te căsătorești religios, nu ții să botezi progenitura ori, când mori, nu lași vorbă să fii dus cu preot la groapă. Cam pe-aici... Restul se alocă din impozite, prin Bugetul de Stat. Este justificată existența unei CLASE doar pentru servicii minime aduse, pe bani, populației? O adevărată încrengătură, cu ierarhii în călugărie sau preoție, cu mii de construcții mărețe, proprietăți și bogății de toate felurile, cu morgă și alai, care, peste toate, cântă atât de plictisitor! Printr-o ciudățenie a profesiei practicate de acești numiți, ei nu servesc interesul oamenilor înaintea divinității ci interesul divinității printre oameni, totuși datorează bunăstarea lor în mod exclusiv oamenilor. Cei pe care-i știu eu se cheamă „slujitorii Domnului” și nu mă îndoiesc, toți ceilalți au fost și sunt slujitorii divinităților.

Șamanii, alți oameni sfinți, par mai prietenoși, nu construiesc temple uriașe pentru a epata cu procesiuni excesive mulțimea flămândă de senzațional, de spectacole magistrale, vin acasă și încearcă, cu resurse mai sărace, să vindece spiritul bolnav. Au încercat unii și în spațiul creștin să renunțe la biserică, li se spune antiecleziaști, bogumili, albigenzi, au fost sugrumați de puterea marii Bisericii. Puterea aceasta care a crescut grozav este utilizată destul de neglijent acolo unde există zona de conflict cu alte religii la fel de bogate și îndrăznețe. Cea mai agresivă și barbară comunitate religioasă pare, de departe, Islamul. Orice protest al acestei comunități se face printr-o amenințare... Am văzut destule texte scrise de indivizi importanți, bine documentate și pertinente, eu caut numai să observ nu să privesc în interior. Și observ că toate aceste mari religii își au originea în epoci care depășesc două milenii, când existau alte condiții și moduri de a înțelege fenomenele, deci evenimentele. Transformând dogmele în adevăruri inatacabile, susținute cu fanatism, minimizând orice pare primejdios, sau numai tendențios, ascunzând, eliminând cauzatorul, au acoperit cu timpul posibilitățile de infiltrare ale altor credințe religioase, au lăsat mici portițe unor secte religioase către marea generozitate a publicului naiv. Majoritatea credințelor sectante sunt de sorginte creștină, foarte multe născute în America, pe unde nu pătrunsese, când s-a pornit invazia, marea Biserică, iar oamenii pierduți în preerii au descoperit subit că sunt messiile celorlalți, și au învârtit biserici evangheliste, baptiste, scientiste, mormone, ce... Desigur și musulmanii au druzii, șiiții, ori suniții lor, budiștii, micul și marele vehicul ori budismul zen, iar hinduismul este o adunătură de curente și interpretări diverse... Și toată această armată, uriașă armată, încearcă să se interpună între noi și lumea de dincolo, unde dincolo? în spațiul metafizic, ce înseamnă metafizic, în afara fizicii, ce este fizic? ceea ce este accesibil simțurilor, ce înseamnă simț?... E, aici ar trebui vorbit despre bunul simț! Pentru că în această imensă diversitate, este evident că cineva minte, mai mult, cea mai mare probabilitate, vă spun, este covârșitoare, este ca toți să mintă. Ar trebui menționate și religiile antice? Nee! Dar divinațiile, alchimia, astrologia, misticile de unire a spiritului cu divinitatea, sau de achiziție, e drept efemeră, a Puterilor, toate au originea în „cunoașterea” celeilalte lumi. E drept că acestea din urmă nu se agită pe tema începutului și sfârșitului lumii, ori, nu se implică în această știință gravă. Iar noi, biete ființe laice ne formăm elite care se organizează, pentru a ne conduce, în loje de constructori, în grupuri selecte ale celor mai mari și fericiți industriași, bancheri, politicieni, semizei.

Acceptarea fatalității

... face oamenii rigizi, apatici, nefericiți, dar împăcați cu soarta.

Animalele pot fi dresate și, oricât ar părea de nenatural, pare spre binele lor, oamenii nu. Vor afla peste o generație, poate două, că sunt aproape identici genetic și că au drepturi în existență. Superioritatea altora este artificial creată, importanța lor a fost impusă prin forță. Prin forță poate fi desfăcută. Inteligența se fasonează, nu se naște nimeni – s-au făcut studii, e demonstrat! – mai dotat la minte. Însă... condițiile istorice se modifică...

M-am născut în timpul unei rânduieli de tip socialist care se transforma încet și zgomotos în comunism. Puțini pricep de ce este atât de anevoios acest drum, de la socialism la comunism? Nici eu n-am priceput, mă nemulțumea, dar nu mă privea osteneala unora de a ne hipnotiza – astăzi spunem „Deșteaptă-te române!” însă nu aceasta era cheia. Principala problemă o constituia prefacerea, înnoirea oamenilor, pregătirea lor să realizeze această splendidă societate, a indivizilor egali în toate, retribuiți după nevoi și... retribuiți după nevoi. Nimeni n-a aflat vreodată cum arată macheta omului nou. Totuși conceptul nu este original. Nu este greu să divaghezi către preceptele creștinești: „Fericit cel sărac cu duhul” plus „Crede și nu cerceta”. O filozofie nu-ți va pretinde să fii strălucit la minte, altfel ai găsi prea multe argumente împotrivă (pur și simplu fiindcă nu putem explica lumea), dar o dogmă îți interzice să gândești altfel. Funcționezi după reguli stricte într-o lume pe deplin explicabilă, în special de persoane cunoscătoare. De ce să cauți răspuns la întrebări destabilizatoare? Credeți că Zaratustra a fost mulțumit de răspunsurile lui Ormuzd? Da’ de unde? L-a luat disperarea până la urmă! Adevărul este monopol deținut de un zeu. Trebuie să ne liniștim, trebuie să ne obișnuim cu această magnifică idee, să dormităm spiritual și vom atinge... extazul, punct.

Când realizezi că viața este prea scurtă, înțelegi că ai căutat zadarnic ceva durabil, imposibil de zdruncinat. Se spune că sunt dogme care se mențin de mii de ani. „Mii de ani” nu înseamnă eternitate, totuși, în aritmetica umană, ar fi de câteva zeci de ori viața medie a unui om pusă cap la cap. Aproape cât cele mai vechi monumente antice! În aceste dogme atingem și noi cu vârful minții Adevărul, așa cum ni-l trimit alții. Și cel mai impresionant este Adevărul rostit din inimă, de toți, pe o melodie sentimentală: Aleluiaa! „Aleluia” pe toate înțelesurile și limbile, întru virtutea și nemurirea simbolurilor existenței umane.

Echitatea socială

Ne naștem ca mai toate animalele, mici și goi, fără să vedem, incapabili să ne deplasăm, stupizi, fără să ne recunoaștem măcar mama! Iar mama, cel puțin cât știu eu, este o femeie, sau, dacă sună mai savant, femela om. Sprijinul ei este în multe cazuri masculul pe care-l numim bărbat. Puterea acestei familii, sau numai a mamei, ori tutorelui, bunicilor,... oricum, deci puterea familiei este aceea care influențează viitorul fătului. Puiul învață ceea ce trebuie despre relația sa cu mediul care se mișcă împrejur. Învață cum se hrănește, cine îl protejează, cine/ce îl vatămă, care este spațiul în care se poate deplasa în siguranță și cum poate fi recompensat ori să-și împlinească o poftă, dorința. Un copil cunoaște că între el și alți copii este o diferență artificială, în momentul în care este comparat de o persoană adultă, sau când alți copii îl resping sau îl acceptă. Iată-ne în lumea mare! Toți oamenii își educă progeniturile pentru a fi ca ei. Desigur unii doresc „binele” copiilor, vor să urce mai sus pe scara socială. Alții, nu. Le este indiferentă cariera fiilor în societate, este problema acestora să reușească ce pot. Cei mai mulți fac eforturi să asigure hrana cotidiană a familiei. Ce criterii de performanță pot pretinde fiului lor?

Societatea umană este riguros structurată. Există păreri cum s-au dezvoltat relațiile interumane din timpuri străvechi. Sunt urme și deducții, iar noi, persoane logice, înțelegem că există animale dominante care ne propun, prin coerciție, să le acceptăm un anumit rang de putere. Și nu pot fi refuzate. Am citit despre nemulțumirile sociale și, desigur, chiar cei mai privilegiați dintre noi, știu că încuiații sunt periculoși, uneori. Este ca și cum ai merge cu avionul. Există o șansă, mică, de accident. Ce faci, dacă trebuie să zbori? Unii zboară, alții nici nu văd pe unde merg și nu știu ce rost are... mersul.

Nu inegalitatea ci inechitatea este nedreptatea socială cea mai evidentă. Ce-ar însemna să fim egali? Inechitatea a creat un sentiment devastator: umilința. Cunosc indivizi care apreciază umilința pentru că își pot manifesta disprețul fără să disimuleze. Dar sunt oameni, cu situație, care mimează umilința pentru a obține ceva. Au fost societăți în care te nășteai obiect, proprietatea cuiva, altele în care, cu neșansă, te puteai naște într-o zi nefastă, desigur există reversul medaliei, cunoaștem persoane educate să poruncească de foarte micuțe și, probabil ați auzit, se spune că ar exista niște indivizi care pot distruge LUMEA, apăsând niște butoane! LUMEA? Această lume pe care n-au creat-o ei, ori cei care i-au așezat într-o asemenea poziție...? Dacă indivizii respectivi cred într-o Ființă Divină, puterea lor cataclismică n-ar trebui să existe. Dar afirmă în gura mare că ei cred în Dumnezeu. Urlă, strigă, se bat cu pumnii în piept că sunt civilizatori! Farsorii! Și ce să facă? Să le permită doar celorlalți, ateii, să-i persecute cu amenințarea lor? Cunoașteți Legea clivajului dintre civilizații, unele se duc în jos, altele urcă... Unde alunecă civilizația umană?

Dintotdeauna au fost revolte. Când un animal nu mai poate suporta o corvoadă, sau o sâcâială, se revoltă. Vrea să arate că nu-i convine cum este tratat, cere puțin respect sau măcar înțelegere și bunăvoință. Așa ceva nu poate fi oferit de o fiară. Dar vine o vreme, se spune că este și o anumită configurație astrală, vine o vreme când ajunge o simplă clănțăneală pentru a răspândi turbarea. Se declanșează... un flagel, o... urgie! Unii i-au spus revoluție. Sunt persoane care văd lucrurile diferit, istorici, martori, profitori, oameni politici, eroi. S-au născocit revoluții în diverse domenii, revoluții culturale, revoluții industriale, revoluții spirituale, deci... revoluții sociale... Aici voiam eu să v-aduc, înaintea acestei idei panoramice. Un flash panoramic: Spartacus, György Dósza, George Washington, Horea din Albac, Tudor din Vladimiri, Robespierre, Murat, Danton, Lenin, Mao Tzedong, ayatolahul Khomeini,... Prin urmare, am făcut o inserție de șefi români ai unor mișcări sociale. Revoluții? Aproape toate națiunile se mândresc, își prezintă revoluțiile, momentele de curaj nebun când marii oameni au apărut din neant să miște masa de fricoși. Nu orice revoltă socială a primit botezul de revoluție. Doar cele care au modificat în mod radical societatea, au doborât și amețit clasele, structura indestructibilă pe care o lăsase, cel puțin vremelnic, Dumnezeu (fusese susținută, aproximativ imparțial, de cler).

Revoluția se lansează de la nemulțumirea populară. Oamenii crâcnesc, ceva sau cineva îi nedreptățește, este o situație de durată care devine tot mai aprigă, totuși încă există posibilitatea unei medieri, a unei înțelegeri între părți, între stăpâni și sclavi... Este momentul în care se aruncă în bătălie cei care vor schimbarea sistemului, indivizi susținuți de forțe ascunse, bine organizate, ei știu ce trebuie făcut, au deja o proclamație, un program, se orientează repede și se impun. Altfel cum credeați? În umbra revoluțiilor burgheze au stat francmasonii. Revoluția bolșevică a fost condusă de organizații clandestine într-un moment când nu mai exista ordine, când războiul fusese pierdut și a fost susținută chiar de dușmani. Mai devreme sau mai târziu aceștia au regretat. S-au tot purtat, au fost la modă revoluțiile în Europa, America, Asia, Africa... Două secole de revoluții dintr-o parte în alta a mapamondului! Unele s-au chemat revoluții de eliberare, nu simple războaie, pentru că revoluția este o mișcare socială, este, prin urmare, nu știu dacă sunt prea logic, dreaptă, pentru dreptate. În secolul XX a fost o frenezie revoluționară, vârsta de aur a revoluției! Și totul a plecat de la francezi. Francezii au excelat în această lucrare din 1789 până în 1871, dar atunci când s-a lansat pe piață prima mișcare comunistă s-a încheiat și inspirația franțuzească. Aroma ei a fost simțită de ruși care au declanșat un lung șir de revoluții și contrarevoluții, început cu o mare speranță și încheiat cu o mare dezamăgire.

Independent de agitația socială, Omenirea s-a clătinat în confruntări declanșate de ideologii și elite. Oricine ar ajunge șef de stat, din orice zonă socială ar proveni, implicat la acest nivel înalt va primi o atribuție care-l va deosebi de toți: posibilitatea să manevreze armata, o structură disciplinată și remunerată pentru a ucide și a fi ucisă, la o adică. Nimeni nu-și poate permite o structură militară pasivă, vegetativă, deoarece ar fi foarte vulnerabilă. Este simplu: „Să întreținem conflictele mondiale, să le amplificăm, să finanțăm (eventual toți competitorii!), să ne antrenăm militarii și să proiectăm cele mai bune instrumente de omorât oameni.” Un măcel fratricid, o înfruntare a intereselor de grup, o planetă prea mică pentru atât de mari orgolii... Câtă plăcere personală să poți oferi HEGEMONIA!

Revoluția nu este o revoltă oarecare, nu este declanșată pentru beneficii materiale ci pentru echitate și libertate. A pornit în vestul Europei cu bonete frigiene și strigăte de trâmbiță: libertate-egalitate-fraternitate și s-a încheiat în curtea noastră cu sloganul belicos: nu vă fie frică, dictatorul pică!

Ca orice organism, revoluția socială începe să-și piardă motivația – devine o relicvă (a Istoriei). „De ce, pentru ce insist să mai exist? Ce înseamnă echitate? Oare nu înseamnă că trebuie să erupă o mulțime, un puhoi de oportuniști mult mai egali decât cei nevoiași? Dar libertate? Oare nu înseamnă că s-a dat liber la șperț?” Stați puțin, vă rog nu plecați! De ce credeți că își riscă cineva viața lui dulce? De dragul unor scrânteli numite principii? Asemenea indivizi ar fi nebuni de legat! Pentru un profit, o situație, o sinecură, un titlu, să zicem, de proprietate,... „Frații” devin un grup de privilegiați... Ne uităm la ce a urmat „revoluției” și vedem cine a avut de câștigat. Nu oricine. Linia a doua. Era nevoie să se scuture pentru a se impune, iar cei care au pierit de gloanțe sau de teamă, credulii, căscații, sărăciții, sunt victime colaterale. În spaima ce urmează anatemizării clasei de conducere se naște un gol de autoritate care permite consolidarea noii structuri conducătoare în stat. Parcă s-ar constitui din euforia populară, din strigătura victoriei, dintr-o deschidere bruscă a cornului abundenței către lume, din promisiuni fierbinți ale bunăstării cu laptele și mierea ei ce vor curge gratuit la robinete personale, din zâmbete largi, pozate electoral pentru orice spectator care n-a trecut vreodată decât pragul teatrului viselor (nu vorbesc aici despre un stadion de football). Și pe mine m-au prostit. O adunătură de avocați, pricepuți la vorba cu dublu înțeles, tobă de legi și ordonanțe la cap, ne învârt și ne poartă, din articol în paragraf, se produc lătrător înaintea noastră certându-ne că suntem naivi, luându-se la întrecere cu jurnaliști care se prefac în „procurori” și descoperă america după o virgulă, un apostrof sau niște contradicții în fraze, vorbe, vorbe, vorbe, palavre de indivizi de toată deșteptăciunea chiar în casa, scumpă casă, azi încă a noastră. Acesta îmi pare câștigul uriaș după ceea ce a fost acum peste douăzeci de ani, dezbaterea focoasă, nesfârșită, a celei mai încâlcite, prolixe, instabile și interpretabile legislații și, cum să uit? spectacolele electorale, sârbele, strategiile, diatribele... întreaga lume-i un spectacol, iar oamenii sunt doar... niște animale domesticite și ei...

Cetățeni, fraților, oameni buni, iubiții mei, mai credeți că a fost revoluție acum ensprezece ani? Așa este că vă simțiți înșelați, trădați, atinși la sentiment, nemulțumiți?

Când ați crezut că se face dreptate? Când s-au retrocedat foștilor bogătași proprietățile, pe care, din patriotism, aceștia le-au vândut pe bani buni, când ați primit aproape gratuit, apartamentele de beton sau casele deznaționalizate, când s-au împărțit cupoane de acțiuni și ați ajuns foarte, foarte micuți proprietari ai unei economii muribunde, când ați ales liber persoane al căror trecut era „fabricat”, când ați înzestrat cu banii voștri fonduri de Caritas pentru a finanța viitorul deja gras și zeflemist al națiunii, când s-au dăruit unor necunoscuți industria și zăcămintele din subsol, când pedepsele pentru crime, tâlhării, delapidări, violuri, furturi, au devenit... miloase, umanitare, când ați ieșit în prima voastră plimbare prin Spania, la strâns de... așa, sau când ați achiziționat cumva, în fine, măcar o mașină? Ați devenit șoferi, aveți alte probleme. Intrați în automobil, vă aranjați bine pe scaun, rotiți cheia, zumzăie motorul, porniți radioul, prindeți sau nu centura, vă minimizați universul în timp ce al lui se mărește. Cui îi mai pasă de ceea ce se întâmplă pe... Marte?

Economia mondială este un ghiveci în care se amestecă producția de bunuri, servicii, finanțele, consumul populațiilor și rețeaua de relații. Desigur, este amestecată de oameni, dar nu de persoane singulare ci de grupuri. Economia este structurată astfel încât să poată fi manipulată financiar. Orice unitate economică valorează ceva, pe piață. Această valoare poate fi cotată la bursă, ce-i bursa? un loc unde se licitează, ce se licitează? stockuri de acțiuni, acțiunile sunt unități de valoare din care se constituie valoarea unei firme și pot fi speculate, adică mărite sau micșorate valoric de cine-și poate permite, va să zică, piața acțiunilor este fluctuantă. Dar, pe piața financiară nu se tranzacționează doar acțiuni. S-au născocit tot felul de bonuri cu valoare pe care le manipulează băncile, societățile de asigurări, statele și în ultimă instanță chiar unitățile economice. Ne sufocă o lume a bonurilor de valoare existentă sau viitoare, foarte instabilă. Orice valoare financiară se exprimă în bani. Ne aflăm, oh, Doamne! în lumea stăpânită de BAN. Pentru puțini oameni se cheamă și Rai, pentru cei mulți este Iadul.

Nu există o bursă mondială unică, doar burse locale, dar acțiunile pot fi cotate, în anumite condiții și cu riscuri diferite, oriunde... Neîncrederea, cauzată de un zvon, o situație nefericită, sau de o proastă gestiune, duce la căderea unei cotații. Uneori toată economia unei țări poate fi destabilizată, iar, în cazul crizei economice mondiale, asistăm la un fenomen dubios, numit căderea Burselor. Este prăbușirea în lanț a cotațiilor, declanșată de una dintre bursele mari de valori, care antrenează, în șir, celelalte burse. Altfel zis, dacă finanțiștii dintr-o țară mare, cum este USA, sunt necinstiți și lacomi și doresc să dea niște tunuri, lumea întreagă plătește. Dar, acești indivizi necinstiți și lacomi insistă să se situeze pe aceleași poziții de forță, iar probabilitatea să se întâmple în scurt timp același fenomen este foarte mare, deoarece alți indivizi necinstiți și lacomi au interes să forțeze intrarea în această elită. Dacă sunt mai mulți, e nevoie de finanțare mai mare...

Un sistem a fost creat pentru a aduce beneficii inventatorului și este întreținut atâta timp cât îi dă un venit. Sistemul economic mondial actual este o creație americană și este globalizat deoarece, în mod evident pierderile din economia națională se pot descărca în economia mondială. Dar în timp ce pierderile unei economii, cum ar fi cea a Greciei, pot fi resorbite în valuri mici, pierderile economiilor americane, chineze, ruse, germane, englezești, japoneze,... produc furtună în toate economiile statelor mai mici, adică toate vor avea de pierdut, mai mult sau mai puțin. Este acesta un sistem echitabil? Nicidecum. Este o șmecherie, unii îi spun jidănească, deoarece în nodurile acestei rețele financiare  s-au înșurubat reprezentanți, aparent independenți, ai poporului ales. Am putea observa o translucidă alianță strategică: hegemonia financiară și hegemonia militară.

Am învățat să gândim global. Dacă este gripat motorul economiei mondiale, se poate produce o criză economică. Dacă adăugăm o pandemie ucigătoare și două-trei cataclisme naturale am creat o mare criză umanitară de care nu scapă nimeni. Și dacă înflorirea economică nu ajunge la săracii lumii pentru că se răspândește foarte greu, nenorocirea, ca o flamă, îi afectează în primul rând pe ei. Aceasta e binefacerea globalizării.

Credeți că circulația resurselor necesare oamenilor este diferită de circulația apei pe pământ? Dacă aceste resurse sunt acumulate de anumite persoane se vor micșora pentru celelalte, cu cât vor strânge mai mult unii cu atât vor sărăci alții, să nu ne amăgim cu cifre de multe ori măsluite.

– Cred că ați observat, Iehova, un evreu prietenos cu o mică parte a speciei umane, nu a trecut între porunci interdicția de a minți. „Să nu mărturisești fals”, e altă idee... Oare cum ar fi oamenii dacă n-ar minți? În mod sigur, cei care și-au vândut, cu mare profit, poveștile frumoase ale existenței lor pilduitoare, n-ar mai fi reprezentat un popor ales –

Economiile socialiste nu aveau bursă de valori, prin urmare, unitățile economice își păstrau valoarea de capital. Am auzit economiști spunând că firmele neperformante se puteau menține comunicând producția pe stoc, nu comercializată, ceea ce ar fi blocat ulterior industria care nu se putea moderniza. Astăzi, chinezii au schimbat modelul economic dar au păstrat modelul social, supravegheat de o singură organizație politică. Deocamdată funcționează. E drept că s-au deblocat niște drepturi cum ar fi cel de liberă circulație...

Din 1990 până azi, în România s-au afirmat numeroase persoane care pot fi numite bogătași sau noii ciocoi. Nu burghezi, nici capitaliști, pur și simplu: ciocoi. Cei mai avuți au speculat pe piața imobiliară și de terenuri, dar, la distanță relativ mică sunt oportuniștii care au reușit mari afaceri, tunuri, cu statul. Vom putea găsi indivizi care au făcut „inginerii financiare”, adică au înșelat, falimentând bănci, fonduri financiare, năruind economiile oamenilor, băgându-i mai devreme în groapă, marii corupți – aceștia au fost/sunt „organe de stat”, funcționari aflați la locul potrivit –, patronii de presă și, probabil, noii latifundiari. Lângă aceste mari personaje se străduiesc, și se arată insistent... dragii noștri politicieni, magistrați, chiar notari, mulțime de medici, patroane și patroni, renumiți cântăreți de manele din toate genurile de prost gust, interlopi cu banii spălați, vedete.

Acești indivizi au devenit modelele noastre? Această masă de speculanți, de nepăsători, de pseudooameni?

În sfârșit a fost desființată clasa muncitoare. Nu mai există, s-a ales praful de ea. Erau oamenii cu școală puțină (dar cu multă conștiință de clasă), care făceau muncile dure în, ceea ce greu se recunoaște azi din expresia, „fabrici și uzine”. S-a făcut saltul spre „societatea de consum”. N-am revenit la capitalism, altfel n-ar fi fost o revoluție corectă, ci contrarevoluție, deci am evoluat spre societatea de consum, unde nu se produce, doar se consumă. Dacă nu ai bani nu consumi, iar banii îi poți face cum i-au făcut cei pe care i-am prezentat ceva mai sus. Altfel doar cotizezi. Impozitele reprezintă obsesia guvernanților și germenii psihozei generale. Toate persoanele juridice, încearcă să înșele fiscul. Persoanele juridice fiind fictive reușesc cel mai adesea performanțe notabile în acest sport (eludarea fiscului), persoanele fizice... doar dacă se declară minoritare, debile fizic sau mental. Nu cred să fie în Europa o performanță mai proastă în strângerea taxelor. De aceea tendința este de majorare și multiplicare la nesfârșit. O teroare a taxelor! Cauzele trebuie găsite numai la organul de control. E ceva putred acolo, o nemulțumire, un murmur, cineva trebuie să înțeleagă... sunt și ei oameni și sunt slabi, milostivi, plini de compasiune! Pentru... bugetele lor de familie, pentru neputința de a cumpăra un jeep primăvara aceasta, lipsa unei case încăpătoare de vacanță, că nu pot plăti de ex... școala din Barcelona puștiului și apartament concubinei(concubinului), că, ei bine! colegul e mai avut, etc. Nu sunt extravaganțe, sunt necesități! Cum să scapi de lipitori trecând prin baltă? Schimbând sistemul de control, supraveghind controlul, eliminând foștii inspectori, prin decimare – păstrând unul din zece –, deoarece, în mod evident sunt ineficienți, angajând alții, iar pe cei rămași împrăștiindu-i în afara contactului cu instituțiile controlate sau posturile de decizie. O armată care se întoarce învinsă este lașă, ori trădătoare. Altfel ar fi fost învingătoare sau... nu se întorcea.

Inechitatea socială nu s-a păstrat niciodată doar la domeniul proprietății private. Când ai mult poți „înstrăina” ceva pentru a căpăta mai mult. Această manevră se cheamă investiție. Investiția nu se face doar în proprietăți, în obiecte, acțiuni, dar și în oameni, în cunoaștere, în influență. Sunt indivizi care vor să se afișeze și investesc în imagine, alții care vizează o situație și plătesc pentru a primi un post și există doar câțiva care au cumpărat dreptul de a fi păpușari ai marionetelor de stat.

Inechitatea socială se manifestă la nivelul relațiilor. Un om cu avere poate urma școli înalte, prin urmare poate fi educat și, chiar dacă nu este atras de studiu, primește atenția, respectul, ori servitutea celor din jur.

În fața justiției, în pofida dreptului constituțional de egalitate în fața legii, arareori argumentele unui om lipsit de avere pot prevala într-o confruntare cu cele ale omului bogat. Influența acestuia îl absolvă de învinuiri foarte grave, de crimă, corupție, delapidare, înșelătorie,... trădare ori spionaj în slujba altui stat. Poate scăpa? În România sunt șanse.

Dacă societatea sclavagistă a fost condusă de, să zicem, patricieni, societatea feudală de seniori, societatea burgheză de capitaliștii, o societate socialistă ar fi trebuit, de dragul evoluției sociale, să fie condusă de intelectuali, de oameni luminați. Oamenii cu studii, ziși intelectuali, au dinamitat, cu ideea fixă că sunt remunerați înjositor, societățile egalitare. Deși au fost în fruntea mișcărilor de stânga, deși au inflamat săracii cu mirajul egalității, intelectualii au fost primii care i-au trădat. Nu am înțeles de ce acest grup de „băieți deștepți” nu a reușit să se mențină la conducerea unei societăți de tip socialist și a lăsat-o să alunece spre limita utopiei comuniste! Se pare că în politică, filozofii nu se pot exprima și vor avea întotdeauna puternica opoziție a oportuniștilor pe care nici o educație nu-i poate modifica mental. Este instinct animalic.

Se spune că oamenii primitivi ar fi fost comuniști... O comunitate de tip comunist a fost descrisă în Noul Testament. În comunitățile creștine intrau și oameni cu avere, convertiți la credință, care își împărțeau totul cu „frații”. Erau poziționați convenabil în aceste grupuri, doar își vânduseră situația Bisericii. Comunitățile egalitare au reprezentat dintotdeauna un miraj pentru gânditori, deoarece oricare dintre filozofii conține un dram de etică în care se face referire la toți oamenii, nu la bogați și săraci. Cu toții își văd fericirea în mintea lor însă puțini sunt aceia cărora le este dat să o găsească în realitate. Proprietatea comună nu i-a îmbogățit pe oameni ci i-a sărăcit pe toți. I-a egalat în sărăcie. Totuși a adus întotdeauna mari beneficii conducătorilor spirituali și comandanților supremi, precum și unei rețele de sfinți în viață care manipulau turma. S-au impus reguli dure privind liberul arbitru, omul a fost deposedat de mentalitatea „îngustă” de proprietar, principala lui grijă este adulația conducătorului, marea sa bârfă este viața dezordonată a dușmanilor comunității. Totuși, parcă nedreptățile și infracțiunile sunt mai puține, parcă s-a construit mai bine, oamenii erau organizați, solidari, conștiința comună era mai liniștitoare...

În România nu a fost o revoluție în 1989. Nici revolta populară nu a fost spontană. Am văzut Himera și mergând după ea am descoperit o strâmbătate mai mare decât în perioada pseudocomunistă. Am fost mințiți cu televizorul în decembrie 1989 și suntem încă hipnotizați de acest instrument dezinformator. Nici măcar nu suntem liberi. Este liber președintele? Nu este. El este manevrat de șefii lui din Europa, America și, probabil – există tot felul de tehnici ale disimulării – din Rusia, China, de interesul partidului care l-a promovat. Dar noi l-am ales convinși că este liber, corect, naționalist, garantul Constituției! Este liber primul ministru? Acesta este membru de partid, partidul are creditori, privilegiile se conferă creditorilor, este prima lege nescrisă a guvernării. Este liber cel mai înalt magistrat al țării, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție? Să fim serioși! Este o persoană numită, ajunge acolo în urma unor înțelegeri, și se menține prin compromisuri. Cine este liber, un rechin de presă? Cum puteți cunoaște organizația subterană care-l manevrează pe acesta?

Trăim astăzi în capitalismul sălbatic proiectat de foștii „comuniști”, cunoaștem deja mulți indivizi care s-au îmbogățit rapid, dubios, ilegal, distrugând bunul comun, falimentând statul român, iar lipsa de reacție a populației a permis crima. România este moartă ori a fost imobilizată. Altfel nu ar fi ajuns hrană pentru necrofagi: hiene, vulturi, șobolani și corbi. Lașitatea românilor disipă spiritul. Vedem că inspirația, valoarea, toată forța sa regeneratoare s-a pierdut, ne-am scufundat în cazanul prostului gust, în minciună, în rea voință, în pervertirea persoanelor și ideilor, am crescut o fiară care ne-a înghițit și nu mai vedem lumina. Unde ar trebui să ajungem, cât să ne afundăm, cum să ne salvăm pe noi, cum să ne salvăm copiii? Am auzit pesimiști, e drept, mai bătrâni, spunând că mulțumesc Cerului fiindcă s-au născut mai devreme.

Totuși, este o greșeală, mulți își vor reproșa, ușurința de a părăsi țara doar pentru a acumula bogăția pentru care îi invidiază pe cei care au însușit-o în mod exclusiv aici. Suntem așezați, prin bunăvoința unui Dumnezeu prietenos, într-un spațiu roditor și spectaculos, râvnit de vecini, pentru care trebuie să luptăm în fiecare clipă a existenței noastre, care ne face mai vii, mai puternici, mândri și respectați. Altfel rămânem ceea ce suntem astăzi, rușinea Europei, iar această blamare ne însoțește oriunde mergem și oricât de inteligenți ne considerăm.

O situație critică cere măsuri excepționale. Nu se poate ieși din criză decât prin efort colectiv, dar acest efort ar trebui să fie organizat și să fie echitabil. Mulți caută și descoperă omul providențial, îl promovează, îl urmează, îi agită imaginea, îl preamăresc. Nu este de-ajuns un om, pentru că acesta ne poate face numai rău, este nevoie de mulți oameni providențiali, de valori reale, care să se adune și să lucreze împreună. Din nefericire nu au acces la putere fiindcă a mai rămas o ciostvârtă din ciolanul României și câinii nu se îndură să-l lase din gură. Ar trebui să le smulgem dinții!

Filozofia schimbării

Omul a ajuns la fântâna din fața Institutului de Arhitectură, și-a lăsat rucsacul din spate, a întors cartoanele pe care le ducea de o baretă și le-a trecut peste umeri apoi le-a prins să nu penduleze. Pe ele sunt scrise cu litere mari, negre, pe spate: SĂ SCHIMBĂM LUMEA NEDREAPTĂ!, în față: ESTE NEVOIE DE REVOLUȚIE AUTENTICĂ! A scos din rucsac un aparat portavoce, l-a deschis, a tușit în el, a bombănit ceva, apoi a urcat pe balustradă, și-a dres vocea și a zis:

Am venit să vorbesc aici pentru că este o tribună consacrată. Este mai puternic un contact direct cu oamenii reali, în agora, decât pe rețele virtuale. Suntem persoane fizice și trebuie să ne vedem fiindcă nu-i de-ajuns o revoltă subterană. Este nevoie să ieșim la suprafață.

Doamnelor și domnilor, nu vă îndepărtați, nu vă temeți, teama distruge mintea și bunăstarea noastră, lipsa de solidaritate face din oameni doar niște animale ușor de prins în laț. Pentru a aduna curaj este necesar să nu ne simțim singuri.

Am venit aici să spun cu glas tare: Jos, JOS MAȘINA din viața noastră, afară din oraș scârba aceasta care ne distruge existența, ne îmbolnăvește somatic și psihic!

Eu am venit aici pentru a vă cere să luptăm împreună pentru viață. Să ne eliberăm de această plagă, să o scuturăm definitiv! Este momentul să reinventăm patriotismul și mândria de a fi român!

Ne trebuie un șoc direct, puternic, fără întârziere, ca un ciocan pneumatic! Să cucerim orașul din ghearele mașinilor! Să redăm frumusețea și prospețimea oamenilor, copiilor, să refacem zâmbetul, buna dispoziție și fericirea noastră. Aceasta este „Proclamația către cetățeni”. Permiteți-mi să-i dau citire!

PROCLAMAȚIE CĂTRE CETĂȚENI

Cetățeni ai orașului, frații mei, cum de mai suportați teroarea automobilelor și a șoferilor? Trebuie să ne unim pentru a reuși să distrugem hegemonia mașinii în viața noastră. Iată principiile de la care ar trebui să plecăm și regulile pe care eu le propun.

1.     Când Dumnezeu a creat omul, l-a făcut pieton;

2.     Cei care au creat mașina au vrut să o facă după chipul și înfățișarea lor, adică s-au substituit lui Dumnezeu;

3.     Șoferul, cel care a modificat civilizația împreună cu mașina sa, nu este om;

4.     Spațiul pietonului a fost încet-încet ocupat abuziv de mașină (mă refer deocamdată la automobil).

5.     Aerul pietonului a fost infestat de mașină.

6.     Toate instituțiile au fost infiltrate, chiar invadate, de șoferi, în detrimentul pietonilor.

7.     Șoferii îi disprețuiesc pe pietoni.

8.     Legile pe care le-au dat parlamentarii șoferi, pe care le susțin magistrații șoferi (îi consider șoferi și pe aceia care folosesc șoferi particulari) sunt partizane prin urmare sunt antiumane.

Lupta noastră nu este pentru egalitate ci pentru desființarea privilegiilor șoferilor (numiți și conducători), iar dacă nu se poate, pentru desființarea acestei clase. Ne vom organiza în celule de rezistență, vom răspândi manifeste, vom organiza manifestații, și dacă nu vom fi luați în serios vom agresa mașinile care staționează pe trotuare. În cazul că se ordonă anihilarea noastră vom trece la lupta de stradă și vom construi baricade pentru a opri circulația autovehiculelor. Dacă nici aceste proteste nu pot aduce victoria, atunci vom intra în ilegalitate și vom dezorganiza societatea actuală prin atentate.

Reguli de ordine nouă:

1.     Mașinile nu staționează pe stradă – prin urmare nici pe trotuare.

2.     Mașinile nu opresc pe marile străzi – doar în locuri amenajate;

3.     Mașinile de transport circulă după orar – în această categorie intră și troleibuzele, tramvaiele și metroul;

4.     Se desființează serviciile de taxi;

5.     În localități nu circulă decât mașini nepoluante – taxa de poluare va fi exorbitantă;

6.     Deplasarea rapidă se face doar pe suprafața carosată;

7.     Este nevoie de lege prin care cetățeanul să cunoască direct funcționarul responsabil și să-l atace în instanță (convins că are șanse să câștige dacă are dreptate) când i-au fost încălcate drepturile din cauza incompetenței (să se definească pe înțelesul oamenilor acest termen), neglijenței, creșterii concentrației de praf, noxe, a murdăriei, a pericolelor, îmbolnăvirilor, distrugerilor provocate din motive care țin de prostul management al persoanei care ocupă acel post;

8.     Orice funcționar de stat să fie demis și controlat atunci când nu-și îndeplinește programul pe care îl enunță la numire sau alegere populară – nimeni nu este legat de scaun, iar cei ce greșesc trebuie să plătească;

9.     Să se introducă un cod al conduitei funcționarilor de stat în care să se interzică aroganța;

10. Ordonanțele de urgență nu pot fi emise de guvern decât în cazuri excepționale, dacă președintele a instituit, în urma aprobării CSAT, starea de urgență;

11. Dacă legile create în parlament sunt interpretabile, dacă există slăbiciuni care aduc prejudicii bănești statului, dacă aplicarea lor cauzează periclitarea cetățeanului prin coerciții inutile sau contestate de majoritatea cetățenilor, cei care le-au promovat (grupul de parlamentari care au lucrat proiectul de lege și parlamentarii care au votat afirmativ) vor plăti;

12. Pedepsele infracționale trebuie cumulate – este prea evident că penitenciarul a devenit o școală de infracționalitate nu de corecție și resocializare. Penitenciarele – ca și Poliția –, trebuie să se autofinanțeze. Deținuții vor lucra, cum trebuie să facă în libertate, pentru a se întreține. Astfel pot fi responsabili, îi pot înțelege pe oamenii care acceptă legile și se comportă civilizat;

13. Parlamentarii nu au voie să dețină altă funcție în perioada cât lucrează ca demnitar de stat. Dacă au insistat să ajungă în acest post trebuie să i se dedice exclusiv – altfel, să plece;

14. Postul unui parlamentar decedat, demisionat, ori arestat, etc., nu va fi ocupat până la sfârșitul perioadei legislative – dacă numărul parlamentarilor scade sub jumătate se fac noi alegeri parlamentare;

15. Deoarece în România nu există curți de jurați, responsabilitatea judecății trebuie asumată de o persoană: judecătorul. Judecătorul este singura persoană căreia trebuie să i se interzică prin lege să greșească. Orice condamnare greșită trebuie asumată de judecător. Normal ar fi să plătească și fizic nu doar în bani. Prin urmare este la latitudinea condamnatului pe nedrept ce pedeapsă i se cuvine celui care l-a nedreptățit.

16. Avocatul care pledează nevinovăția unei persoane vinovate, cunoscând vinovăția acesteia, trebuie pedepsit cu închisoarea.

17. Se desființează suspendarea pedepselor. Condamnații pot fi angajați de stat pentru lucrări publice de amploare.

18. Se garantează dreptul la viață, prin urmare toată lumea va primi educație medicală din primii ani de naștere. Principala activitate a clerului va fi legată de știința menținerii oamenilor în viață și stoparea suferinței sau alinarea ei, iar religia trebuie adaptată pentru a găsi fericirea în această existență, nicidecum în existențe ipotetice.

19. Activitatea politică este o activitate de voluntariat.

20. Publicitatea politică este echitabilă. Partidele vor face atâta publicitate cât le permite numărul de membri – adică fiecare membru de partid va cotiza o mică sumă pentru afișare publică.

21. Se interzice sponsorizarea partidelor – nu sunt legale împrumuturile sau donațiile. Statul pune la dispoziție un imobil oricărui partid care face dovada că deține un număr minim de membri – să zicem 150 000. Cotizațiile de partid vor fi limitate la o anumită sumă, fiind astfel posibil să fie cunoscut public bugetul unui partid.

22. Orice persoană poate fi autentificată printr-un cod numeric personal (CNP), o semnătură amprentală, o semnătură grafică și imaginea actualizată. Libertatea deplasării unei persoane trebuie corelată cu necesitatea autentificării cât mai rapide în cazul evenimentelor de orice natură în care se implică/este implicată.

23. „Suntem liberi dar nu suntem singuri” este lozinca pe care trebuie să o armonizăm cu conduita noastră.

24. Revoluția cere să renunțăm radical la obiceiurile anterioare, să creăm o lume nouă pe care să o afirmăm cu optimism și să o susținem cu spirit de jertfă.

25. Nimeni dintre cei care s-au contaminat de sistemul anterior de valori nu este capabil să renunțe definitiv la el – orice pas înapoi va compromite ideea de revoluție.

26. O revoluție nu produce inepții. Ideile unei revoluții, oricât de neobișnuite, vor deveni legi într-un sistem nou pe care-l vom desluși mai târziu.

27. Recunoaștem o revoluție într-o invitație la anarhie. Anarhia revoluționară are o speranță, celelalte anarhii nu. Restul se naște mai apoi.

28. Oricare dintre generații dorește să înfăptuiască o revoluție însă cele mai multe nu o merită – cele care o merită vor ști să o continue.

29. Datorită siguranței că domină situația, unii vorbitori vor fi aleși să conducă. „Oamenii mari” nu sunt aleși de oameni, se aleg singuri.

30. A venit timpul să reconstruim lozincile! Nu există libertate adevărată în lume, îi putem zice însă TOLERANȚĂ, nu poate fi realizată egalitatea oamenilor, totuși ECHITATEA poate fi atinsă, oamenii nu pot fi frați („fraternitatea” a condus la crime monstruoase, spune Istoria), dar sunt numeroase exemple de OMENIE. Să le atingem pe toate împreună, ne trebuie o REVOLUȚIE!

Vă mulțumesc.

05 Jan, 2010