Revoluție

Nu ardea decât mocnit în mine revolta împotriva acestei mutații politice fundamental nedrepte care a schimbat societatea în România. Ce să mai vorbesc, ce să perorez pe o temă afectivă care mă face atemporal, absurd, ilogic... Cui să spun că am ieșit în stradă atunci, am fugit cu teama să nu lipsesc de-acolo, să fiu și eu, să văd, să particip, să revoluționez...

Ce-au vrut cu toții? Voiau „Libertate”. Dar cine cunoștea ce poate fi acea „Libertate”? De fapt era dorința să pice un zeu care-i domina tiranic și să nu vină altul asemenea lui. Ce știam despre Libertate? Libertatea de expresie, libertatea de circulație, libertatea de a alege și a fi ales, libertatea religioasă, etc. Nu există „Libertate totală”, omul este o ființă minusculă și efemeră, iar universul care-l înglobează se manifestă prin relații imanente fără arbitrajul său.

Pentru ce mă implic într-o dispută care nu-mi aduce vreun avantaj, care nu schimbă locul unei scame pe costumația cuiva. De ce? Pentru că m-a traversat o umbră de furie când l-am auzit pe umflatul acela parvenit care-și belește teatral ochii (cineva spunea „diabolic”), să impresioneze, revenind la vechile apelative slave „stăpân-slugă” în locul duetului franțuzesc „patron-angajat”? Nu. Este o simplă expunere a neputinței pe tema revoluție-contrarevoluție, egalitate, echitate, săraci, bogați, proști și deștepți, aleșii Fortunei și lipsiții de șansă.

Timp de douăzeci de ani de la modificarea structurală a societății (revenirea la capitalism), aproape toți marii îmbogățiți au parvenit în urma speculațiilor financiare. Ceilalți sunt moștenitorii vechilor bogătași. Marii și micii îmbogățiți au strâns averi mobile sau imobile din afaceri ilegale și semilegale pe care le-au menținut sub protecția funcționarilor de stat, corupți. Am cunoscut câțiva funcționari de stat care cereau direct favoruri materiale (nu doar bănești), în schimbul unor intervenții și facilități pe care le puteau întreprinde din postul pe care-l ocupau. Persoane agreabile, simpatice! Am cunoscut, direct, indivizi care au luat credite neperformante, care au folosit firme fantomă pentru a evita plata impozitelor, care plătesc la negru angajați incapabili să riposteze (pentru că sunt concediați dacă se asociază unui sindicat), știu indivizi care au profitat de funcții pentru a intra în posesia unor bunuri, există o clasă a intermediarilor (de fapt aceștia reprezintă mult trâmbițata „clasă de mijloc”), cunosc importatori care nu acceptă un profit sub 150% (ba sunt unii care au vândut cu un câștig de 1000%), dar există și intermediari cu funcții de rang înalt, plini de morgă, ei au trecut dincolo, în clasa gulerelor scrobite, deși, evident, schimbă des cămășile, știu oameni, rețele, relații, privilegii... Întreprinzătorii noștri sunt de fapt... intermediari! Unde-am ajuns? Credem în Dumnezeu mai mult decât altădată, ne văd alții dacă murim în accidente ori ne sinucidem, avem o legătură directă cu „Lumea Mare” prin rețele de informații sau călătorii, ne credem mai importanți, mai liberi, adevărați? Suntem mai destupați la minte? Parcă am fi mult mai proști, mai hidoși, câinoși, incapabili de evoluție, ne ducem în jos mânați de mintea ariviștilor fără scrupule care idealizează, doar pentru noi, imaginea unor monștri vanitoși, îmbogățiți dubios, văzuți și auziți în exces, și-i prezintă ca icoane de bună-credință și simboluri de urmat. Cine sunt cei din spatele starurilor care umplu canalele de informare? Sunt indivizii care speră să le ia locul dacă, printr-un concurs de împrejurări, cei de sus vor fi înlăturați de la putere. Asta s-a întâmplat după mascarada numită „Revoluția română”. Toți cei din linia a doua au săltat un nivel. Îi privim și nu cunoaștem mare lucru despre ei. Fost KGB-ist? Dovada! Fiu de general de Securitate, el însuși securist? Care-i problema? A fost educat în spirit milităresc! Fost prieten de distracții al tânărului Ceaușescu? Și?... De ce ne-ar mai păsa mare lucru? Dar eu, în numele cui mă trezesc vorbind - scriind, sau ce fac pe-aici?...

Manevra este uriașă, nu este creația piticilor din plutocrația română, cum putem acuza măgarii noștri de o asemenea conspirație, ne putem imagina comploturi și cheltuieli plecate din organizații furișate susținute involuntar de oastea plătitorilor de impozite, și convertirea unor aparate care mențineau sistemul în funcție, în cei ce manevrează aparatele. E o schimbare de atitudine, o revoluție? Aiurea! E o schimbare în care fostul aparat devine... „democrat”! Americanii strigă peste tot că exportă „democrația”, de fapt exportă un colonialism dubios, care le permite să îndatoreze niște națiuni. Este o datorie continuă pe care o plătesc cei vulnerabili, întotdeauna prin săracii lor. Evident că și bogații noștri    s-au îmbogățit prin sărăcirea noastră. Banii circulă ca apa într-un sistem. Atunci când o zonă devine secetoasă, apa merge în altă parte și udă alte ținuturi. Adică, extrapolând, îmbogățirea unui... să zicem... proprietar de terenuri, a obligat, datorită prețului mare pe care-l pretinde, un... să zicem... investitor..., să-și scoată pierderea de la angajați ori clienți, iar aceștia... Totul ajunge jos, să nu vă îndoiți! Cu cât sunt mai bogați indivizi dintr-o țară sărmană, cu atât sunt mai săraci locuitorii acelei țări. Priviți-i cu mânie, în aceeași măsură în care vă privesc ei cu dispreț.

Niciodată, împotriva unui sistem nu a izbândit o persoană. Ideile unei persoane asociată forței unui grup, da, însă o persoană a devenit, în cel mai bun caz, un martir. De ce ar fi „cel mai bun caz”? Teoretic. Dacă nu ar exista fervoarea religioasă, cât de mișcat l-am considera pe Gheorghe, cel ucis într-un mod feroce, că a fost declarat sfânt și martir? Un credincios ar spune că e onorat, dincolo de noi.

Mulți politicieni actuali pot fi citați în retrospectiva „comunismului” din România. Cine-au fost, cum de au dispărut dosarele lor din arhivele Securității, pentru ce nu renunță...? Nu putem uita cât a fost de urât sistemul represiv al acestei organizări statale, cum s-a impus și pe cine reprezenta, în definitiv.

Ideea de comunism privit ca egalitarism într-un spațiu administrat în numele comunității, nu va fi abandonată, fie și numai din orgoliul cunoașterii de sine a fiecărei persoane. Apartenența la aceeași specie ne oferă, sperăm, dreptul la existență demnă în societatea comună a oamenilor. Impunerea unora trebuie susținută de majoritate și tolerată de toți. Rostul unor aleși este să poată fi luate hotărâri unitare în cazul situațiilor de urgență care interesează comunitatea. S-ar zice că Omul a înțeles, de-a lungul istoriei, cum au ajuns unii dintre aleși comandanți, dictatori, tirani,... Și a creat aparate de stat care să tempereze ambițiile umane de acaparare a puterii de manipulare a maselor. Puterea... Au fost conducători blânzi și au fost conducători odioși. Au fost eroi și au fost trădători. Au fost...

Manifestul Partidului Comunist a fost publicat în februarie 1848. Până atunci fuseseră numeroase revoluții (cuvânt care derivă din latinescul revolutio = realizarea unei rotiri în cerc). Numeroși sociologi s-au străduit din greu să analizeze acest fenomen, să-i caute cauzele și să-l claseze. Revoluție înseamnă schimbarea sistemului social și a constituției statului, contrarevoluție zădărnicirea revoltei, lupta pentru revenirea regimului social și politic anterior. A spus cineva „revoluție” schimbării politice contemporane din Rusia? Nu dă bine. Revoluția agită masele, aduce marii oratori, răvășește toată țara, lumea, ne învrăjbește, ne tulbură mintea, creează legende...

Comunismul a avut o bază care nu era sărăcimea ci angajații în industrie, salariații care nu dețineau mijloace de producție, denumiți generic proletari, deveniți ulterior clasa muncitoare sau doar muncitori, care, pentru a subzista își vindeau forța de muncă. Ce constatăm astăzi în Romania? Că muncitorii aproape au dispărut! În numai douăzeci de ani! „Noi muncim, noi nu gândim”... Încă trăiesc oamenii care au rostit acest slogan idiot, dar uzinele IMGB nu mai trăiesc. Au sucombat din cauza indivizilor sus ținuți. Totuși, îi sprijiniseră pe „tovarăși”, fuseseră, plini de indignare alături, minerii, au venit să sprijine dreptul „cadrelor” de a negocia împărțirea „cașcavalului”. Unde mai sunt, ce-a mai rămas azi din minerii aceia? Într-un fel, după aproape două generații (de când au luat puterea comuniștii), populația ignorantă a sprijinit negocierea propusă de foștii șefi comuniști, de pe poziții de forță, a dreptului lor „legitim” să devină... capitaliști, profitori ai revoltei de masă pe care au manipulat-o. Celebrul proletariat s-a volatilizat. Astăzi, spinul din călcâiul guvernanților par să fie sindicatele bugetarilor. Companiile mari private au, uneori, probleme cu organizațiile interne ale lucrătorilor și le soluționează imaginând catastrofe, desființarea firmei și concedierea masivă. Celelalte firme, respectiv patronii lor, nu au opoziție socială. Conduc discreționar „afacerile” și îl concediază pe oricare dintre nemulțumiți. Sloganul acestor... indivizi a fost, este și va fi: „Nimeni nu este de neînlocuit”, exceptând propria persoană, se sub și supra-înțelege.

Tonul agresiv al foștilor căței, cum ar fi bucălatul cu ochii beliți pe care-l vedem la tv zi de zi (e formator merituos de opinie, oracol și umorist!), a fost agravat de importanța pe care o dă funcția cumpărată, pe care o susțin cu cheltuială și, în ultimă instanță, care le permite să facă publicitate constantă afacerilor proprii. Foști comuniști? Aiurea. Oportuniști. De indivizii aceștia, creați de caracter, abilități, talente și noroc orb care le umflă orgoliile de șefi, nu se poate scăpa. Vor sta la cutie dacă sunt condiții potrivnice și vor urca tot mai sus, sprijinindu-se reciproc, imediat cum revine primăvara lor. Sunt plante parazite, cățărătoare. N-a fost „revoluția” mama lor? Totuși... au o rădăcină! Grupările „Activiștii partidului” și „Câinii de pază ai partidului” care și-au schimbat stăpânul.

Capitalismul, de la Marx..., era un sistem care se baza pe exploatarea proletariatului de burghezie. Burghez era orășeanul îmbogățit de negustorie, de diverse operațiuni financiare, sau care se implicase în producția industrială. Această „clasă” nu mai există azi. S-a transformat în upper class.

Este capitalismul un regim social care se bazează pe exploatarea muncii, sau activității unora, de către afaceriști? Am depășit perioada aplicată a teoriei marxiste însă nedreptatea socială este evidentă, iar promisiunile de modificare a decalajelor sociale ori de a permite oricui accesul la bunăstare sunt mincinoase. Politicienii social-democrați și apoi comuniștii, au folosit organizațiile sindicale în scopul manipulării forțelor de presiune pe care o puteau reprezenta proletarii, pentru a lua Puterea care le permitea să poruncească, să pună pe alții să muncească-n locul lor.

Politika! Orice sistem social presupune o clică politică bine așezată, care-și creează privilegii. Auzim personajele politice, le vedem dacă dorim, ne animă comentarii privitoare la declarațiile lor, rumori populare, opinii despre cum se conduce o societate, credem că se duce o luptă în numele nostru, lupta politică. Eu aș spune că este doar o luptă economică, lupta pentru a pune gheara pe resurse. Se spune că democrația este un rău necesar. E rău pentru că schimbarea politicienilor duce la nesiguranță financiară în administrare, că se rotesc adesea cadrele, crește corupția, se diversifică nedreptatea și se dezvoltă comerțul subteran. Necesar pentru că există posibilitatea de a cenzura excesele, de a controla evaziunile, a deconspira, cu ajutorul presei, ONG-urilor și organismelor internaționale, falsuri, delapidări, incompetențe la nivel înalt, ba chiar și cheltuielile administrației de stat...

Orice sistem sfârșește prin a se uza. Datorită nemulțumirilor esențiale, care țin de bunăstare și de orizontul cultural, se pot naște revolte spontane sau controlate. În cazul revoltelor sociale, modul în care acționează puterea, în situația că populația angoasată de măsuri sociale nepopulare se agită, poate provoca scînteia unei rebeliuni. O rebeliune susținută de lipsa intervenției instituțiilor care mențin ordinea publică, sau o rebeliune armată foarte bine organizată, poate răsturna o formă de guvernare. Oricare dintre puciurile militare, s-au intitulat revoluții. Oricare autocrat a ajuns să poruncească în urma unei revoluții, a condus revoluția și o continuă ad aeternum. Dacă regimul schimbat este cel autoritar și se organizează democrația, doar revolta populară (sau militară) se va chema revoluție. Am fost și eu la revoluție! A ținut toată ziua până spre seară! Revoluție de... catifea, de velur, pe chelie sau de revenire la capitalismul cel mult dorit! Noi, slugile, ne-am dorit securiștii și activiștii comuniști să se intituleze stăpâni! Fiindcă, printr-o magie sau datorită hărniciei lor exemplare, toți aceștia s-au îmbogățit. Desigur prin magie! Cum de nu i-a stârpit revoluția pe care am trăit-o atât de aventuros, cu toții, la tv?

Pe 13 iunie 1990 am plecat de la serviciu în Piața Universității, să știu în direct ce se poate întâmpla după ce văzusem dimineața, unde credeți? la tv, cum fuseseră îmbarcați tipii ăia din corturi, simțeam că va fi o încăierare epocală și am fugit la revoluție, nu voiam s-o scap nici  pe-asta. După tămbălăul din apropierea Institutului de arhitectură, am ocolit nebunia și am ajuns pe bulevardul blocat de autobasculantele mari încărcate cu pietriș. M-am implicat într-o controversă cu susținătorii guvernanților în timp ce unii toaletau cu foc niște autobuze din apropierea Universității și, la comandă, șoferii au urcat în basculante și au plecat cu totul de-acolo, lăsând oamenii să pătrundă în zonă. Am ajuns pe calea Victoriei unde o ceată de turbați urmăriți de zeci de gură-cască se luptau cu clădirea poliției și am revenit la Universitate înaintea balconului când a apărut omul cu chip de Cristos și a cerut oamenilor, de la microfon, să stea liniștiți acolo să nu plece spre televiziune, să nu se lase manipulați... Începuse o ploaie torențială și vocea oratorului se auzea întrerupt, gâlgâind. Nu știu cum, de unde, apăruse un grup de tineri, câțiva îmbrăcați în fâșuri verzi și au agitat mulțimea indivizilor care terminaseră ce aveau de făcut la poliție să meargă neapărat la televiziune pentru că revoluția trebuia să ocupe mijlocul acela de dezinformare... De ce amintesc această amară deziluzie care a urmat încercării de a ne descotorosi de comunismul pre(a)istoric? Pentru că am auzit de atunci minciuni despre această zi de 13, rostite de un prea mare bătrân om politic. El a zis chiar în seara aceea că „elemente legionare și fasciste” au instigat golanii la revoltă. După câțiva ani, din răspunsurile date întrebărilor privind acele evenimente au dispărut legionarii, dar, pe „legionarii aceia” eu i-am revăzut, întâmplător. Câteva luni după marea agitație, seară de seară, lângă Universitate, la fântâna din fața Arhitecturii se adunau tinerii să scandeze împotrivă și alți tineri, jandarmi, erau încolonați vizavi, pregătiți să-i alerge. În ianuarie 1991, urmam un curs al Universității populare și seara, la plecare, mergeam prin fața Teatrului Național spre metrou. Într-una dintre seri am trecut printre recruții care-i împrăștiaseră pe demonstranți, unii îi alergau pe cei care nu reușiseră sau nu voiau să plece de-acolo, ceilalți se adunaseră în formație, am trecut pe trotuarul mare și am recunoscut doi dintre tinerii „legionari”, unul era în picioare, afară, fuma o țigară și vorbea cu un ofițer de jandarmi, celălalt îl aștepta într-o Dacia, alături. Nu-i puteam uita, erau mustăcioși, aveau figuri ușor de reținut... Am făcut legătura cu toată acea mascaradă și am înțeles că tot, dar tot ce s-a petrecut pe 13 iunie 1990 a fost o înscenare securistă, iar bătrânul politician, tătucul capitalismului de la noi, un mincinos scârbos de doi bani. Sângeroasă a fost „revoluția tinerilor” astfel fusese numită deoarece au murit mulți tineri și patetic a fost sfârșitul ei! Am fost duși de nas. Dar, asta e doar o dezamăgire din numeroasele dezamăgiri pe care le-am trăit datorită naivității mele. Am fost uimit să constat că Hitler nu a considerat revoluție schimbarea majoră de orientare politică pe care a impus-o prin forță și șmecherie. Apoi, mi-am zis că fusese ales în mod democratic, chiar dacă el și-ai lui au interzis drepturile democratice. Hitler a cunoscut o singură revoluție și aceea a fost revoluția bolșevică, pe care o ura și împotriva căreia luptase. În România comunismul nu a intrat printr-o revoluție ci prin război. Dar a impus așa-numita dictatură a proletariatului, prin execuția sau detenția degradantă a opozanților și modificarea oamenilor și relațiilor între ei. Acesta a fost mobilul alchimistului Ceaușescu, crearea unui homunculus denumit „omul nou”. Pentru a modela monstrulețul acesta, a născocit și învârtit revoluția fără sfârșit, cu epoci de aur și tot ceea ce astăzi poți denumi o prosteală de idioți, cu acea cîntare deșănțată a sa la orice ocazie și în orice situație, în orice cuvântare, lucrare științifică, în manuale, ziare, televiziune, etc. Eu nu uit că inițiatorul și organizatorul Cântării României a fost Adrian Păunescu. Toți au uitat, nimeni parcă nu și-l amintește când ne anunța la televizor unde se realizează duminica spectacolul marțial de cinstire a paranoiei. Ce voia să devină, și de ce a plecat de la conducerea porcăriei pe care a lansat-o? El și cei din jurul său cunosc. Acest individ cu foarte, foarte multă ambiție și iubire de sine și-a format ulterior altă Cântare, pe bani, care l-a îmbogățit încă din vremea eroului său pe care l-a descântat. Ceaușescu a inventat Revoluția nonstop. Voia să devină primul șef de ceva care să ne fericească pe noi, deștepții de români, cu societatea aceea utopică denumită comunism. Câtă fericire ne adusese cu socialismul său multilateral dezvoltat, cred că a lămurit, parțial măcar, populația, că nu însemna bunăstare, iluminare mentală, vreun pic de libertate sau discreția funcționărimii statale. Este interesant cum s-a evoluat de la Marx & Co spre cultul lui Ceaușescu, adică dinspre internațional-comunism către național-comunism. Comunismul național este un nonsens ori, nu este un comunism autentic. Inițial toate camerele instituțiilor erau tapetate cu reproducerile fotografiate ale zeilor comunismului și sfinților autohtoni. Treptat nu a rămas decât Unul: El, Eroul neamului... neasemuitul, excepționalul, atotputernicul, atotbiruitorul, Cel Mare Cel Viteaz. Dar cântecul „Glorie partidului atoatecreator”? Îl știți? Pe bune! Revoluționar!

Trebuie să fim egali deoarece suntem toți urmașii clonei lui Dumnezeu, Adam. Apoi s-a inventat noua trinitate. Tatăl Marx a realizat teoria, sfântul Duh Engels a inventat clasa muncitoare, și copilul Lenin a fost conducătorul revoluției învingătoare. Doi evrei și-un neamț. O legătură uimitoare pentru a cuceri imperiul! Și a fost să fie Rusia. Dar câte condiții trebuiau îndeplinite, câte coincidențe să se petreacă, ce noroc să poți supraviețui atentatelor, pentru ca o mișcare de asemenea amploare să se impună, în fine, să cîștigi un război civil devastator și să construiești o societate diferită, experimentală, ciudată. Cauzele acelei revolte, care s-a întins peste toată lumea, sunt numeroase și au concurat de parcă ar fi fost potrivite de o minte transcendentală. Fundamental, ceea ce a distrus moralul oamenilor simpli și i-a turmentat, a fost dezastrul de pe front, proasta organizare a campaniei, sabotarea aprovizionării. Apoi    s-au incumbat microbii nemulțumirii sociale... La scară mică ne putem imagina cum reacționează frustrarea suporterilor după ce echipa favorită este înfrântă de adversari modești. Se produce o furtună, dar, atenție, o furtună stârnită de elemente organizate, care au un scop (probabil răsturnarea antrenorului...). Comunismul, societatea egalitară în care oamenii erau retribuiți după nevoi, n-a fost niciodată realizată. Această fantomă a stimulat imaginația unora și o stimulează încă deoarece este o descriere a raiului pe Pământ. Comunitățile egalitare au existat din timpuri străvechi, mai mult sau mai puțin echitabile, dar numai în așezări mici. Dincolo de ele, acolo unde excrocheriile puteau fi ascunse de acoliți, de relații, de vorbele mincinoase, puterea acumula, și acumulează, bogății. Pentru ce a fost necesară o mare bulversare politică și socială, care a înspăimântat lumea și a adus atâta suferință, dacă s-a renunțat la toate ideile ei, la înflăcărarea și optimismul care mișcase lumea și sacrificiul celor mai curajoși? De ce s-au cocoțat profitorii în capul mesei și mulțimea privește azi cu plictis cum își fac de cap, cum terfelesc orice urmă de adevăr sau echitate socială, cum râd de turmă și o ponegresc fără teama că pot fi vreodată pedepsiți? Dezmățul s-a pornit. Cauzele au fost aruncate. De ce nu mai crede nimeni că o revoluție poate izbucni? Dumneavoastră nu simțiți marea Dezordine? Unde-și ascute astăzi scula noul Guillotin?