Dumnezeu e dincolo

Să vorbești despre Dumnezeu, laic, pare ceva neserios. Dumnezeu este acolo și-atât, pentru unul ca mine. Cine, ce este, nu-i treaba mea. Stă cu ochii pe mine și mă veghează, am n-am treabă. Ce credeți că face, având în vedere că este zeu unic? Îmi contabilizează păcatele. Păcatele mele?

Pe Dumnezeu îl cunoaștem (noi, cititorii europeni) din Cartea sfântă numită Biblia (o culegere de documente creștinești). Este o carte uriașă care conține o sumă de date și povești. Esența acestei cărți ar putea fi expusă într-o frază: Cineva descoperă (sau întocmește) o tablă de legi morale pe care o impune societății de oameni, cine nu respectă aceste norme păcătuiește mortal, altcineva, un prooroc al mesajului profund iubitor „Pocăiți-vă pentru că Evanghelia (Timpul Îngerilor – Împărăția cerurilor) este aproape!” atrage tot păcatul Lumii, și chiar dacă pleacă spiritual, încărcat de mizeria din sufletele oamenilor, ne lasă mai murdari și pradă unei Fiare, care dealtfel îi poartă antonimul.

Cărțile lipsite de mesaje nu lasă nimic în mintea noastră. Eu am un adevărat hobby să investighez mesajele mascate ale cărților. Nu știu dacă v-ați bătut capul cu nebunia matematicianului Wittgenstein pe care a expus-o în „Tractatus logico-philosophicus”. Am redus-o și pe aceasta la o frază: Gândirea, care se exprimă prin funcții de tip [...], reflectă tot ce se petrece (totalitatea faptelor), adică Lumea.

Despre ce nu se petrece (ex. Dumnezeu), credea Wittgenstein, trebuie să păstrezi tăcerea. Poate la mintea lui de profet ce era, doar devenise, în pustia sa norvegiană, mare descoperitor al Legilor. Mi-e teamă să vă spun de cine a fost inspirat. De extratereștri...

„Deus otiosus” adică „Dumnezeu inactiv”, a fost introdus de biserica creștină când s-a propus Trinitatea drept Unu. Când lansezi o inovație trebuie să-i explici eficiența. Trinitatea creștină nu era o noutate. Hindușii aveau deja o astfel de construcție numită Trimurti, formată din zeii lor primordiali, Brahma, Shiva și Vishnu. Brahma apare aici în rolul unui Dumnezeu Tatăl. Ceilalți sunt binișor diferiți de membrii Trinității creștine. Dumnezeu Tatăl se implică spiritual prin intermediarul Sfânt Duh și fizic născând un Dumnezeu Fiul capabil să regenereze credința că el, Tatăl, este omnipotent.

Mă întorc la semnificație. Etimologic, „Dumnezeu” este un cuvânt compus, preluat din limba latină. Pare evident că inițial, romanii îi spuneau „Dominus Deus”. Singurii care-i spun astfel, între popoarele cu limbi romanice sunt românii. Ceilalți zic: Dio, Dios, Dieu, Deos și toate aceste apelative vin de la Deus, care este o preluare a grecului Teos – numit și Zeus de profani. Popoarele înconjurătoare îi spun lui Dumnezeu, Bog, Ișten... și cam atât. Întrebați-mă cum au reușit românii procopsiți cu o biserică pravoslavnică (cu adevărat slavonă) să păstreze denumirea latină a Marelui Zeu? Este elementul care arată că nu a existat o asimilare a slavilor (de daco-romani), că biserica a fost impusă și a impus limbajul slavon în comunitatea romană formată pe teritorii întinse de la Grecia până la Carpați. Biserica a denumit localitățile, conducătorii, a fost singura alfabetizată, și a folosit chirilica asemenea hieroglifelor. Biserica a vorbit inițial despre Bog. Atât Bog cât și Dumnezeu desemnează aceeași persoană. Nu vreau să descopăr complexele românilor. Să le lăsăm acoperite.

Necesitatea unei protecții puternice în mediul feroce care degradează ceea ce ne reprezintă, corpul și mintea noastră, este/a fost, a doua în ordinea necesităților, după hrană. Istoria credințelor ne plimbă aiurea de la alienantul animism către mult mai stabilul monoteism. Un zeu atoatecreator, atotștiitor și personal totodată, poate fi pavăza noastră. Credința în el ne adună, ne dă putere și ne oferă o speranță comună.

L-a văzut cineva pe Dumnezeu? Văzul este cel mai puternic dintre simțuri. De aceea credem mai degrabă ceea ce este vizibil. De ce ar fi spus, într-una dintre Evanghelii, sfântul Toma: „Credința vine de la auz”? Este o contradicție aici observabilă fără instrumente de precizie. Credința se predică, predica nu-ți prezintă un film ci vorbe, le auzi și trebuie să crezi. El, săracul, nu crezuse ceea ce auzise de la Maria Magdalena, de aceea i se mai spune Necredinciosul. Propoziția aceea celebră reprezentase o căință. Totuși, sunt destui cei care afirmă că l-au văzut pe Dumnezeu. Desigur în travesti. Adam și Eva au fost apropiații Lui, Avraam L-a auzit doar, Iacov s-a luptat cu El, Iov a discutat cu unul, Țofar, identificat ulterior drept Dumnezeu, în timp ce Moise l-a văzut ca pe un foc vorbitor, și tot era ceva, dar cei mai mulți l-au văzut ca Isus, fără să-l recunoască. Știți textul unui cântec american: „Și dacă Dumnezeu ar fi unul dintre noi?” Oare Dumnezeu nu este oricare dintre cei care nu suntem noi? Și-atunci eu cui mă adresez? Despre iluzia realității am expus o timidă părere.

Pe Dumnezeu îl gândim ca pe o singură persoană dar nu pare o blasfemie să-l vedem mintal ca pe un grup unitar. Blasfemia este, prin urmare, un păcat? Sună aproape traumatizant. Orice afirmație poate fi incriminată, depinde cine și în ce scop reclamă mesajul pe care-l poartă. Dincolo de vorbele noastre Dumnezeu tronează impasibil.

Inițial, Dumnezeu a fost denumit în Biblie drept Elohim, adică Dumnezeii, apoi s-a scris că l-a făcut pe om asemenea lui, bărbat și femeie, deoarece primul Adam a purtat-o în mod siamez pe Eva în coasta sa. Ideea unui Dumnezeu hermafrodit pare împrumutată din legenda lui Serapis dar... Să fim rezonabili, este o speculație măruntă. Nu există dovada! Dumnezeul unic a fost introdus în panoplia de credințe care se practicau în „lumea civilizată” după ce machedonul a schimbat fața și dosul Orientului apropiat și mijlociu. Atât de blânde au fost și sunt colonizările din vest încât au permis localnicilor să-și continue credințele. Priviți-i pe arabi! Și-au impus crezul. Nu se prea leagă de „neamuri” datorită superstițiilor islamice însă „neamurile”, cum sunt numiți comunitarii creștini și mosaici (de la Moses vine numele lor nu de la mozaic), n-ar trebui să aibă multă încredere. Musulmanii nu sunt toleranți. Allah este unic și plenar, Mahomed este singurul om care l-a putut cunoaște și care l-a revelat. Doar atât există cu adevărat. Ceilalți profeți au transportat vorbe, au transmis învățături însă n-au ajuns prea departe. Islamul nu a prins decât Imperiul romeilor în care se vorbea grecește. Limba latină murise deja în masa vulgară, se vorbea doar în medii culte.

De câte ori vedem spațiile uriașe în care se manifestă liturghiile catolice suntem impresionați. Funcționăm mental în spații cognoscibile. Dacă micșorăm spațiul ne raportăm la el. Privești pe fereastră, dincolo este altceva, spațiul tău este camera. O cameră mare este impresionantă, iar catedrala... este universală, este un loc presupus acceptabil chiar pentru Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu locuiește doar spații uriașe. Spațiile mari neliniștesc psihicul individual. Acolo se formează psihicul colectiv, în spațiile mari oamenii se masează fizic și mental, se încurajează să urmeze aceeași comandă. Este impresionantă forța turmei. Nu se uită repede. Aici au căutare păstorii de oameni. Păstorii sunt investiți de știința lor în ritualuri pe care le adoră Cel PreaÎnalt.

De unde știu oamenii ce îi poate plăcea unui zeu? Sunt asemenea cățelului care vrea să facă pe plac stăpânului. Dar câinele nu cunoaște că omul care-i dă de mâncare are puteri exclusive asupra sa, este „stăpân”. Și-apoi omul nici măcar nu simte un zeu. Doar se teme de inexplicabil. Am ajuns pe terenul intuiției. Indienii veritabili consideră intuiția, puterea de a anticipa, un simț. Se înrudește cu telepatia, vizionarismul, în fine. Vă puteți imagina ce bine intuiseră amerindienii mayași, apoi aztecii, setea de sânge a zeilor pe care îi aveau la dispoziție! Unii, denumiți preoți, puteau afirma că ritualul a fost lăsat din strămoșie tocmai de acela care fusese cumva tovarăș cu Tezcatlipoca. Zeul războiului sugea sânge de om.

Teoria teologică spune că în timp oamenii și-au micșorat spaimele și au păstrat superstițiile despre spiritele locurilor, ființelor, mai apoi le-au laicizat și le-au făcut personaje de basm. Politeismul a venit împreună cu civilizația metalului. De fapt civilizația solară a invadat teritoriul civilizației lunare. Acolo unde n-au ajuns indoeuropenii selenarii încă se mențin. De ce? Dumnezeu a fost, inițial, zeu solar! Pe atunci se chema Iașveh, Iahve sau Iehova și pârjolea un copac. Astăzi este universal. Locul lui Dumnezeu a fost dintotdeauna Cerul. Ne îndreptăm ochii în sus când ne rugăm... Evident, musulmanii se roagă privind spre locul de naștere al lui Mahomed, lângă o piatră neagră căzută la Mecca înainte de credință, posibil din cer, semn clar ca bună ziua al alegerii divine. Creștinii nu privesc spre Betleem, deși acolo apăruse o stea special pentru a vesti nașterea unei părți a lui Dumnezeu Trinitarul. Ei privesc Cerul. Dar în Cer, după cum a spus-o, cu voce artificială, marele savant astronom englez Stephen Hawking, a cercetat el și regretă să anunțe lucrul acesta, nu există Dumnezeu. Este posibil ca un atât de grozav savant să aibă lacune în cunoaștere sau imaginație?!... Ori, poate, mintea lui a luat-o razna spunând că poate concepe oricâte big-banguri vrem, pentru a ne schimba ideea că numai Dumnezeul pe care l-a proclamat Tora este capabil să creeze imensitatea asta de univers din nimic? Dumnezeu, sau Dumnezeii (Eloah, sau Elohim)? Pentru creștini nu există decât un nume biblic, dar evreii au numeroase nume ale aceluiași Dumnezeu: Elohim, Sabaot, Adonai, Iahve, și probabil altele, particula „El” din orice nume identificând o legătură cu Cel Mare. Ceva mi s-a părut puțin ciudat, nu-mi place să scormonesc asemenea altora, mărturisirea lui Iehova făcută robului său Moise că poporul provenit din familia lui Iacov-Israel i-ar fi fost repartizat. De cine, cum, ce? Adică, poftim? Profeții, oameni înzestrați cu cea mai înțelepciune dintre toate au acceptat, erau vremuri când afirmația unui om bătrân era lege nescrisă pentru tineri și maturi, deci să ne supunem. Nu-mi plac indivizii prea bănuitori. Nu mă pot opri să visez o masă rotundă sau dreptunghiulară, unde își împart influențele câteva persoane-zei. Politeismul... a murit oare?

 

Legenda lui Dumnezeu este celebră. Dar să nu ne amăgim. Jumătate din omenire nu-l știe nici astăzi. Populațiile au fost obligate să creadă în El. Cum a ajuns zeul unui popor mic, neimplicat, aparent neagresiv, să devină Dominus, adică Stăpânul? Datorită înfrângerii zeilor romani care nu au reușit să protejeze populația nou venită în imperiu. În țările elenizate din est zeii greci muriseră deja. Dumnezeu n-ar fi devenit o marcă puternică dacă nu ar fi fost legat de povestea emoționantă, pasională și crudă, a morții lui Isus din Nazaret. S-a descoperit deodată o predică a nonviolenței și umanismului, egalitatea socială, în viață și în moarte, martiriul și importanța jertfei în folosul comunității. Să recunoaștem, poveștile emoționante ne mișcă și astăzi. Dacă aceste povești sunt încărcate de mistere, de povețe a căror înțelepciune populară este ușor de înțeles (le mai zicem pilde), dar mai ales de uimire în fața minunilor... cerești, ei! am putea crea un bestseller, ne-am îmbogăți.

Uneori îmi pare că simt cum a prins putere această religie care a plecat de la o pedeapsă oribilă practicată de justiția romană. Adepții unui Învățător își vor face cunoscut Maestrul. Doctrina Lui merită toată atenția, iar viața Lui este un model de existență. Cine poate trăi exemplar? Fiul Zeului, el însuși zeu. Putem înțelege cum evoluează Știința, pentru ce nu am observa cum se dezvoltă o religie care este încă în vigoare? Ideea că se impune, cu glas divin, crezul fără să cercetezi, este pentru mintea rațională ca o ecuație căzută în cap, irezolvabilă. Totuși omul nu funcționează astfel. Este un scormonitor, speculant, etcetera și intrigant. Dumnezeul lui Isus a fost Iehova. Romanii i-au dat un alt nume, Dominus Deus, Stăpânul Zeului sau Zeul Stăpân. N-avem de ales, deci să credem. Convertirea s-a dovedit un instrument infailibil pentru toți, invadatori și invadați. Galo-romanii i-au convertit pe franci, francii pe nemți, spaniolii pe indienii amerindieni, arabii pe sirieni, egipteni, perși, turci, indieni, indonezieni, etc. și retrăgându-ne în spațiul apropiat, bulgaro-slavii pe români (sau „vlahi” cum le spuneau și le mai spun încă disprețuitor). Să mergem mai departe!...

Oamenii cer ajutorul lui Dumnezeu, invocând cu voce tare – în gând este mai puțin obișnuit și parcă mai puțin sigur. Dumnezeu locuiește afară, aproape nimeni nu-l simte în interiorul său. În noi ar trebui să existe un spirit, suflet, o esență a vieții noastre. Acesta poartă speranța omenească în veșnicie. Deoarece rugămințile, rugăciunile, osanalele, pioșenia, par nesigure în strădania noastră de a capta atenția divină, anumite grupuri sau doar solitarii ascunși în locuri sălbatice, încearcă să-și ofere acest suflet, spirit, ceofi, dintr-o stare extatică, în schimbul unor puteri supraumane, manipulabile tocmai în această existență. Nu cred să existe om care să nu fi fost îmbătat de adrenalină. Aceasta este o răsplată pentru efortul nostru fizic. Imaginați-vă răsplata pentru efortul în meditație! Sihaștrii mistici au imaginație. Ei sondează peșterile psihicului, merg descendent către particulele elementare. Sihaștrii îl caută interior pe Dumnezeu.

Cum credem că este El? Toate cataclismele îl au autor și toate servesc purificării speciei... Oamenii, ființele sunt nesemnificative, existențele sunt eliminate în grup. Păcatul s-a declanșat inițial și s-a amplificat zi de zi.

Foarte mulți caută puterea Lui. Ni-L imaginăm capabil să învie, să regenereze, să conducă, cu mână forte, toate activitățile umane și nu numai, să creeze sau să schimbe Lumea cu o vorbă sau doar un semn, să cunoască tot și să poată orice, să fie esența și singurul adevăr la care ne raportăm, un bătrân cu o mare înțelepciune, mărinimos și iertător, neiertător, pedepsitor, Judecătorul – în baza Codului Celor 10 Porunci, Sfătuitorul, Cel care ne dă idei potrivite și ne îndreaptă pe Calea Bună, ultimul nostru sprijin,...

Trebuie să mărturisesc, „Atoatecreatorul” îmi depășește înțelegerea. De aceea simt o inferioritate anchilozantă în apropierea celor care înțeleg. Și nu sunt doi-trei, ci o... oho! zeci... sute de... mili... Nu i-am numărat. Sunt unii cu o siguranță de invidiat pe care au colecționat-o de mici din cărți. Cărțile reprezintă permisul de a divaga pe teme luate din alte cărți, mergând înapoi ajungem la credință și la subiectul ei, Cel PreaÎnalt, în cazul acesta Dumnezeu. Dumnezeu (Amon-Ra, Zeus, Jupiter, Ahura-Mazda, Brahma, Eloah, Manitu, Huang-De, Odin/Wotan,...) a generat toate cărțile și ceea ce rămâne înscris. Cunoașterea. Un specialist în înțelepciune dorind să arate că a ajuns astfel datorită studiului din fașă (de care precocitatea și părinții au avut grijă) zicea că în copilărie credea că toți ceilalți de vârsta lui citeau Kirkegaard, Kant și Hegel, când colo proștii întârziau mental răsfoind „Căpitan la 15 ani”, „Cei trei muschetari” și cine mai știe ce povești cu donjuani și primadone... Memorabil! De fapt copiii nu înțeleg mare lucru dar memorează bine. Atunci, în copilărie, se creează cele mai adânci complexe. Ce întrebări ne pot pune psihologii pentru a scoate din noi acest sâmbure de adevăr adânc! Știetot este o versiune funcțională a lui Poatetot. Helàs, cum spune francezul (și n-are nici o treabă cu Grecia), chiar și acest drept simplu este interzis Omului! Dar instrucția juvenilă îți poate face o profesie, aduce bani într-o bună zi pentru că te rafinează în discuții, găsești cuvinte potrivite în marele tău depozit mental. Ce fală să poți cita din clasici! Și aceia citau din clasicii lor...

Dumnezeu știe tot. Doar El este Atotcunoscător. Îi gândim cunoașterea în termeni umani. Este oare corect? Nu se greșește undeva?

Toți zeii demiurgi au fost un fel de magicieni. Au făcut totul fără efort, în grabă și – cum altfel? – perfect. Desigur, inexplicabil pentru oricare cititor însă pe deplin cunoscut de cei, de meserie, cunoscători. Cititul, foamea aceasta de litere, a popularizat părerile. Dar, mă gâdilă o întrebare. Dacă tot ne-a creat cu rutine înnăscute pentru ce nu ne-a dat certitudinea existenței sale și ne permite să ne îndoim? De ce să încerci în felul acesta un biet animal pieritor?

Dumnezeu este etern dar, eternitatea este măsurabilă în ani. Bineintenționați, unii călugări ortodocși au calculat Timpul de la facerea lumii. Intrăm fericiți în anul 7520. Pare mult dar puțin față de cei aprox câteva milioane de când se plimbă humanoizii pe Terra în viziunea altei religii a lumii, Știința, totuși, relativ la cei 16 miliarde de la Big-Bang... Uh! Preoții Științei se numesc savanți iar Dumnezeul Științei este Adevărul logic, demonstrabil. Ar trebui să funcționăm la înaltă capacitate intelectuală pentru a cunoaște Dumnezeul Științei. Deoarece încâlcitele înțelesuri ale dogmelor cu citate exacte din Cărțile Sfinte, nu sunt deloc comune, dăm cu banul și acceptăm... de obicei un amestec.

Acolo unde este Începutul este și Sfârșitul. Adică în Neant. Ce este Neantul? De-a dreptul nimic. Venim din nimic și ne întoarcem la locul nostru. Credeți că poate fi Dumnezeu în nimic? Poate nu cunoaștem ce este Neantul, precum Budha Nirvana. Suntem contaminați cu un program care ne face să fim ce suntem și ne bâlbâim mai mult sau mai puțin când suntem întrebați: Crezi în Dumnezeu?

Nu pot spune totul despre Tot. Aș fi un paradox să mă pot cunoaște în amănunt și să cunosc tot universul. Nu? Să văd mereu, să simt fără oprire viața Universului pe care   l-am creat... Mă gândesc la mulțimea de ochi Dumnezeiești care privesc Lumea de la suprafața bisericii Vasili Blajenii. Stă cu „ochii” pe noi! Neîncetat. Ne ochește oriunde am fi. Ale Lui sunt norocul nostru, fericirea noastră, aventura existenței în cei mai buni termeni, ale noastre sunt insuccesele. Și chiar dacă sunt voci care spun că Totul este de fapt deșertăciune, nu este nimic de găsit în lumea Lui, am optimismul să șoptesc, probabil El este ceea ce căutăm. Acest „probabil” mă definește. Eu sunt Nehotărâtul, Neînduplecatul, Inadaptabilul. Mi se mai spune și Pustnicul. Nu am adepți.