Adevărul

Numai despre el vorbim. Fără el nu putem exista, nu avem certitudine. Adevărul pretinde perfecțiunea, absolutul, de aceea suntem bănuitori și îl bârfim. Este conceptul demonstrației fără cusur. Îl găsim în legile fizice, în justiție, de fapt în judecata noastră.  
     Gândirea este construită pe formule de adevăr. Logica, baza înțelegerii verbale, operează cu propoziții simple sau complexe de adevăr.   

Legile. Științele oamenilor prezintă legi care le fundamentează. Altfel zis, nu există știință în absența legilor. Legile particularizează adevărul. Fiecare lege prezintă sau impune un adevăr. Dar este acesta Adevăr? 

Oricare lege a Justiției este de fapt o normă de conduită. Demonstrarea Adevărului într-un proces constă în dovedirea respectării sau nu a normelor denumite legi. Dar este acesta Adevărul? În fiecare există motivația internă a faptei. Instinctiv sau voluntar facem cât suntem lăsați să ne protejăm. Dacă protecția noastră pretinde nedreptățirea altora, ceva ne va împinge să o facem ignorând cenzura. A găsi adevărul într-un proces (justițiar dar și mental) înseamnă a rezolva o enigmă. Evenimentul s-a petrecut în mod real. Sunt martori, urme, evidențe.    

Adevărul pur (există această expresie) trebuie să fie esențial, să fie incontestabil, de aceea spunem că este absolut. În fapt Adevărul are impurități și este relativ.

 

Omul își bazează cunoașterea pe Adevăr. Este adevărat că Cicero a scris „De natura deorum”? Așa am văzut și eu. Care este certitudinea mea? Este un adevăr relativ, bazat pe o certificare transmisă de la om la om. Ce mesaj are această lectură pentru curiosul cititor? Un adevăr, o minciună? Adevărul lui Cicero. Pot presupune că el credea sincer în adevărul pe care-l lăsa posterității. El cunoștea esența divinității. Noi n-o mai recunoaștem.   

Obișnuim să punem nume entităților de orice fel pentru a putea comunica despre ele. Am umplut dicționare cu vorbe care le desemnează. Omul a creat numele proprii particularizând (ființe, locuri, etc.) și, evident, numele comune care înglobează ceva într-o categorie. „Bubico era un cățel.” Asta este cu Logica! Pare un silogism dar suntem departe de certitudine.    

Este Adevărul o reflexie a Realității sau este Realitatea însăși? Omul nu poate percepe decât proiecția Realității, tradusă de creier într-un mod caracteristic. Pentru a descrie, a explica, a gândi, medita, pentru a exista ca om, acest organ central convertește tot ce se simte în vorbe. Percepția noastră este cunoscută în acest mod.

Construim din vorbe chiar și emoții, explicăm fenomene și creăm evenimente. Trăim într-un univers lingvistic.

Este simplu să operezi cu concepte. Oricare ar fi, ele au definiții, iar aceste definiții, o grămadă logică de cuvinte, se pot revizui în funcție de vremuri și înțelegere. Dacă n-ați observat la dumneavoastră, vă pot spune eu despre mine, în această existență a mea nimic nu este imuabil.

Dacă rostesc un Adevăr acum? Ei, hai! Tot ce bănuiesc este că am o viață limitată. Dacă voi defini conceptul de „Adevăr” astfel: „Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă”, ar trebui să explic în ce mod mă voi pune de acord, deoarece voi adopta cel puțin o convenție.

Observați ciudățenia acestei definiții culese din dex? Nu se spune „concordanța între realitatea subiectivă și cea obiectivă” ci „... cunoștințele noastre și...”. Să analizezi ideile altora poate fi pasionant, distractiv, critic... În creierul omului ideile se mișcă electric prin terminații neuronale, sunt mesaje codificate, traduse, comparate cu datele dintr-o infotecă, recunoașterea este importantă pentru a formula din părți aparent izolate ceva cu sens. Este adevărat doar ceea ce își găsește corespondent în memoria noastră?   

Substantivul „adevăr” este o ființă! Și-a născut o familie de cuvinte: un verb, niște locuțiuni verbale, adjective, adverbe, are o semantică de toată frumusețea pentru că omul caută cu insistență, în existență...

Adevărul. Mereu și mereu, fiecare descoperire a sa este un adevăr. Când spun „omul” nu mă refer la „omenire” ci la fiecare om. Un filozof crede că rostește adevărul chiar dacă este sceptic. Adică se îndoiește că poate cunoaște adevărul, transmițând prin această îndoială adevărul său.

Sunt câteva ipoteze care definesc doctrinele despre Adevăr. Toate se referă la posibilitatea de cunoaștere a Adevărului. „A cunoaște” înseamnă a identifica unul sau mai multe adevăruri, prin urmare anterior am enunțat un pleonasm, dar este numai o subliniere. Conștiința (ar trebui scos „n”-ul, corect ar fi „cu știința”) este percepția identificată în memoria noastră.

Doctrina rațională consideră ceea ce putem simți drept real și, implicit, adevărat.        

Doctrina logică va considera adevărat doar ceea ce poate fi explicat prin propoziții de adevăr.         

Doctrina religioasă ne va prezenta un creator al adevărului (eventual multiplu). 

Doctrina sceptică va decreta adevărul neadevăr.

Opusul adevărului pare a fi minciuna dar nu este așa. Minciuna este un neadevăr transmis în mod voluntar. Îi mai spunem înșelătorie. O minciună nu poate anula Adevărul, îl poate însă masca.       

Omul construiește în mintea sa modele de adevăr. Fiecare model de adevăr crează stabilitate pentru conștiința sa. Folosește, pentru a da certitudine, verbul „a crede”. „Cred că” sau „cred în”, „îl cred pe” sunt expresii ce revelează adevăruri (sunt părți ale teoriei sale despre Adevăr). Este desigur o părere personală. Plec de la adevărul minții mele și mă întind puțin spre adevărul din mintea apropiaților mei oameni (pisicile nu au asemenea stress-uri). Sunt adesea tentat să spun că nu există adevăr în mintea amicilor mei – asta fiindcă n-au obiceiul să gândească la asemenea „insanități”, singura lor preocupare fiind acumularea desfătării materiale și extazierilor spirituale de consumație. Amicii mei excelează prin scopuri și experiențe de viață. Când ești prins în materie nu te mai poți salva. Există această părere (că Materia distruge Spiritul). Care-i treaba? De ce s-ar lupta între ele niște concepte? Mai repede văd o madamă care-și scoate la plimbare, în lesă, cățelul cu pampon, cucoana Materie și cățelul său Spirit. Nu văd de ce războiul acesta! Dar nu văd (adică nu intuiesc) deoarece nu am viziuni profetice. Am ajuns la unul dintre „răspândacii” adevărului.        

Profetul nu gândește pe această temă, ba, uneori este amenințat să răspândească un adevăr pe care i l-a oferit de-a gata cineva... sau ceva... Ați auzit de vreun profet care vorbește de scepticism după ce a fost trimis în pribegie să fericească mințile umanilor cu Adevărul? Ferească sfântul! El nu gândește, el este un canal de transmisie, un speaker. Și-atunci... de ce se roagă lumea la el? La urma urmei... de ce nu? Dacă privim cărțile sfinte (este doar o paranteză) vom constata că divinitatea nu este personajul principal (divinitatea transmite un mesaj-două) ci niște oameni care au devenit modele de... adevăr, desigur (ideea divinității lui Isus a fost tranșată abia în sec. 4 după El Însuși).

În paragraful precedent am făcut un simplu raționament care poate fi acceptat sau contestat. Totul depinde de interpretarea adevărului pe care îl poate conține. Adevărul este unic. Totuși, în mințile noastre, nu este identic, chiar dacă ne referim la același adevăr.    

Oamenii sunt ființe cu temperamente diferite ceea ce creează afinități și suficiențe pentru interpretări personale de adevăr. Altfel pe ce temă să discutăm? Cum să ne pierdem timpul mai plăcut decât într-o controversă inteligentă, eventual savantă?    

Adeseori găsesc adevăruri vechi și le reiau, le resimt. Memoria mea revine în timp. Impactul este ciudat. Evoluția mentală schimbă un adevăr dar nu poate îndepărta sentimentele din trecut. Este ca o întoarcere la prima dragoste. Redescoperirile sunt nostalgice.

Adevărul este subiectiv.    

Aș putea accepta că o gazetă numită „Pravda-Adevărul” este oglinda Adevărului și tot ce conține este real, corect, necesar, prin urmare adevărat.   

Aș putea accepta Calea pe care mi-o arată Învățătorul. Înțelepciunea Învățătorului este Înțelepciunea, prin urmare El îmi arată Calea Adevărului.

Aș putea urma o viziune personală, o Cunoaștere pe care mi-a revelat-o Spiritul Universal și tot ceea ce spun poartă pecetea Adevărului absolut. În acest ultim caz eu sunt Adevărul și radiez doar adevăr. Cât de departe este mintea unui nebun de înțelegerea adevărului?

 

În Lumea aceasta de oameni nimic nu pare mai căutat decât adevărul. Adevărul sare din orice, peste tot este revelat (chiar acest cuvânt „revelație” înseamnă „descoperirea adevărului”), sunt profesii, bănoase, în care s-au calificat cei mai pricepuți căutători de adevăr. Paleontologii, arheologii, istoricii, anchetatorii, investigatorii, detectivii, medicii,... toți cercetătorii nu caută decât adevărul. Adevărul este spart în mici adevăruri. Fiecare își are domeniul său. Este greu să ne hotărâm asupra esenței sale. Trebuie să fie o esență a unui Adevăr al adevărurilor? Nu mă prea inspiră teoriile întâmplării și necesității. Ce și de ce „trebuie”? Din străvechime s-au construit teorii ale cunoașterii. Ce, adică, să se cunoască? Adevărul despre Existență. Este acest Univers real sau este o iluzie? Nu am fost niciodată convins de teoriile filozofilor. Sunt frumoase și ingenioase demonstrații de inteligență dar traduc în cuvinte o Realitate mult prea complexă în care Omul tot scurmă fără să afle un sâmbure.   

Civilizația umană a părut mereu în primejdie, parcă pe marginea prăpastiei, continuu s-au făcut scenarii catastrofale, Omul este, din ceea ce știu eu, o ființă care nu poate exista în lipsa condițiilor terestre, mereu aflată într-un conflict generat de înțelegerea diferită a adevărului. Iar unul dintre adevăruri pare să fie așa de sumbru: Pe planeta numită „Pământ”, o ființă energofagă, „omul”, se înmulțește fără oprire și distruge iremediabil spațiul vital în care există o întreagă biosferă. Este acesta unul dintre adevărurile existenței tranzitorii în care „ne mișcăm”?    

Adevărul este perisabil. Suntem tentați să diferențiem adevărul în: obiectiv – care există indiferent de noi – și subiectiv – care este reflectat și înțeles de fiecare dintre noi, de mine, ca exemplu mai apropiat. Putem interpreta orice fals drept „adevărat” și să-l păstrăm astfel cu obstinație, chiar împotriva evidențelor, ca pe un lucru corect, cert, în memorie. Este celebru cazul unui savant arab din Spania, Averoes, care nu a înțeles cuvântul grecesc „tragedie”, dar, bineînțeles că își formase o părere, pentru el corectă, pentru alții eronată. Și n-a existat, în istorie, un arab mai deștept decât Averoes! Câți oameni ignoră sensul unor cuvinte și câți alții îi diminuează în valoare pentru că nu le cunosc? Suntem robii sensurilor.

Îmbrăcăm adevărul în sensuri, în nonsensuri, contrasensuri, în metafore și alte frumuseți verbale spre deliciul inteligenței noastre mofturoase. Și deodată se pierde, se pierde adevărul, ne pierdem și noi laolaltă cu el. Ce mai contează că undeva, sub un astru galactic într-un univers uriaș, continuă să existe un Adevăr obiectiv?

Adevărul este istoric. Pentru că am fost educat în școli infestate de politică, apoi am tot citit diverse fițuici cu texte care abundau de expresii bine alese pentru a se lipi de limbajul meu, sau al altor cititori naivi, am rămas cu acest reflex în cap, adevăr istoric. Pe Adevărul istoric își fundamentează tot omul Eternitatea. Să ne clarificăm înainte de toate, Adevărul istoric este ateu. El nu invocă ci evocă. Și evocă pe semne. Orice semn poate constitui obiectul unei teorii a cunoașterii. Paleontologii caută oase și alte urme ale Vieții de când o fi ea pe Terra, iar arheologii urme ale civilizațiilor umane. Acești pasionați necrologi stau la masă cu istoricii care leagă verigile unui trecut verosimil în cărțile lor de povești. Profesorul meu de istorie povestea într-atât de bine bătălia de la Poitiers încât părea să fi participat, ca strateg măcar. Din el se răspândea spre noi, copiii, adevărul istoric. Îl priveam vrăjiți, aproape nu mai respiram. Ehei, aveam doar doisprezece ani! Povestea domnului Dancău era adevărată, n-aveam voie să mă îndoiesc, pe-atunci eram îndopat cu adevăr. Se pare că m-am schimbat... puțin. Azi, probabil  l-aș întreba despre documente și cât de sigură este informația din ele, dacă învingătorul poate fi considerat veridic și nu se laudă excesiv, și atâtea altele... Urme, umblăm pe urmele noastre și realizăm ficțiuni despre ceea ce trebuie să fi fost cândva, pentru „a vedea” înainte altă realitate ficțională. Pentru asta s-au născut futurologii, previzioniștii, consilierii și, de ce nu? astrologii, divinatorii... Desigur, Istoria este o știință care inventariază Trecutul. Este legată de atât de numeroase discipline și savanți cu obiecte diferite de studiu, mulți și foarte siguri de ceea ce spun încât, uneori, Istoria alege. Este un fel de a spune că este o știință influențabilă. Poate fi coruptă bătrâna Istorie?      

Adevărul este dogmatic. Nu prea demult necăjeam o colegă bigotă pe tema adevărului pe care-l acceptă... De ce? Astfel simte. Ar trebui să-mi deschizi și mie mintea,  i-am zis. Nu, ea nu face așa ceva. Ai intrat vreodată în biserică? Hm! Este un leit-motiv al încrezutului, mediul sau zona adevărului. Despre dogmă nu se glumește. Este capitală. Dacă te-ai întrebat ai păcătuit, dacă întrebi altă persoană ești renegat.

Cercetarea laică, atee sau nu, caută răspunsuri raționale pentru câteva întrebări majore puse de Conștiința umană: Cine/cum a creat și ce este Lumea/Universul?, De ce ne naștem și de ce murim?, Are un scop existența noastră?,... dar nu le găsește. Suntem pe terenul dogmei.  

Deși orice dogmă este exclusivă putem enumera mii de dogme. Nu doar o religie transmite adevăruri dogmatice dar și filosofii. Și ei construiesc explicații irefutabile pe care se fundamentează, uneori, regimul despoților. 

Încă de la naștere suntem îmbrățișați de dogmă. Dogma – singurul Adevăr al Lumii – este îmbrăcată într-un larg veșmânt de obiceiuri, tradiții, ritualuri, care o fac întotdeauna familiară, a noastră. De la Dogmă la doctrină nu este decât drum drept. Oamenii cei mai pricepuți, inteligentia mundi, au asamblat Adevărul astfel încât să găsim în el răspuns la orice întrebare cât de esențială ar fi. Pios sau violent Adevărul este acesta. Dincolo de el este pedeapsa eternă. Știți cât de mare este Eternitatea! Toți știu.  

Adevărul este tainic. Cunosc, e drept, destul de superficial, numeroși maeștri interpreți. Maeștrii interpreți sunt cei care pot improviza pe o temă în care sunt docți. Improvizațiile sunt cunoscute doar de inițiați. Nu poți accepta muzica cultă fără o minimă inițiere. Improvizații pe o temă de Bach te pot isteriza. Când este vorba despre Adevăr, improvizațiile se cheamă mistici. Mistica este știința de a cunoaște un adevăr tainic. Ea nu se transmite decât esoteric, adică doar unui grup de indivizi aleși. Deoarece au fost, sunt, rebeli umanitari, misticile s-au popularizat, explicat, comentat, ironizat,... Dar n-au murit. Cred că în fiecare mist există o sămânță de șaman sau vraci, taumaturgul conectat la lumea spiritelor. Eu, o persoană comună, zic, nu simt prea multe. Despre o lume transcendentală îmi este greu să vorbesc din experiență. Am încercat, sau am visat că încerc, să mă adresez Puterilor din cercul magic al cabalei, să-l simt pe Isus în inima mea ca un veritabil isihast și chiar să meditez din poziții yogine cu toate chakrele deșteptate, dar spiritul meu nu vrea să fie clarvăzător în această existență. Se rușinează, probabil, cu inteligența mea modestă.       

Fiecare dintre „cărțile sfinte” este o scriere criptică.   N-o spun eu, ci alții mai tari ca mine. Nume. Prin urmare se cere interpretată. Dar interpretarea unei voluminoase scrieri criptate este o treabă care ne ține ocupați până ne consumăm. Oare nu este mai atrăgător, pe gustul posterității domniei... voastre, să modelați o temă, să faceți din improvizație o nouă credință într-un adevăr dezvăluit doar cunoscătorilor? Se cheamă că ați creat o mistică...       

Adevărul placebo. Am citit o minune de înțelepciune plimbată în ultimul timp prin găgăuța formatorilor de opinie care au infestat media masselor: „Nu există om care să nu fi avut cel puțin o plăcere vinovată.” Nu se poate să nu mai cunoașteți o versiune a ideii că suntem robii viciilor. Este greu să găsești o vină unui instinct, este o nevoie fiziologică, te arde. Dar când îți rafinezi această nevoie, îți faci din ea o plăcere, ai devenit vicios. Existența în lumea plăcerii se cheamă desfătare, everestul desfătării se cheamă extaz. Să trăiască o viață de extaz este un scop pe care îl urmăresc uimitor de mulți oameni. Am ajuns, pe această cărare, ușor disimulată, la cultură. Teoriile, adică vorbele zeului (patron al disciplinei) expuse de inspirați, ne-au dezvăluit modul în care s-a ajuns de la simple obiecte ale unui cult bazat pe ofrande, la cultură. Zeul a primit mai bucuros podoabe. Cei ce cunosc au descoperit brusc pretențiile unui zeu, iar pretențiile zeului au devenit pretențiile potentaților vremii. Mai târziu aceștia și-au luat consilieri... Tot ceea ce este adevărat radiază adevăr, am mai expus această proprietate a divinității. Să accepți este bine, binele este mereu zâmbitor, ne liniștește. Pe câmpia culturii a fost ridicat, artificial, un munte care se cheamă artă. Arta este cultura elitei intelectuale și a snobilor prea bogați. Ceilalți nu au acces decât la operele epigonilor lui Kitsch. Artistul este un inventator dotat cu inspirație creatoare pe care a primit-o cadou de la Cel Înalt, eventual prin mijlocirea unei muze. El face, alții explică și alții îl prețuiesc. Bresle, caste, meserii, arte, Omenirea s-a înmulțit, artiștii s-au răspândit în toate domeniile activității Sale. Frumosul este definit de tendință, modă, ne place doar ce este în vogă. Adevărul este obiect al plăcerii iar plăcerea este recomandată. S-a ales praful de moravuri sau de virtutea atât de dragă stoicilor, niște bătrâni scorțoși. Prostia ne vorbește de la balconul palatului: „Adevărul sunt eu”. Nu ne pasă că poate fi numită cum i-am zis deja, ne interesează poziția sa. Acela este locul desfătării. Să rostești propoziția simplă care urmează, vă rog să recunoașteți, este Extazul! Ce mai stați pe gânduri? Adevărul este fictiv.

 

Eu nu pot rosti Adevărul. Nu sunt calificat pentru a fi credibil. Adevărul pretinde calificare. Se cheamă că ai studiat documente iar în cap stă să se reverse inteligența. Nu mă roade ambiția. Ceva îmi șoptește, subliminal, că măria sa Patapleșiiceanu valsează într-o lume paralelă. Încerc să fiu deștept dar simt că moțăi și din tot ceea ce mi se oferă eu nu am parte decât de... vis. Visez că sunt Adevărat.