Credo

Mi-am isterizat nevasta cu nebunia mea. Când ai în casă o persoană frustrată de imposibilitatea de a comunica simți că explodezi. Ea explodează, biata, și mă simt vinovat. Și poate această vină este mai importantă decât mi se pare. Cred că m-am născut… vinovat. Karma?

 

Am descoperit adevărul despre tot ce se știe. Am observat că întrebările esențiale nu s-au modificat de-a lungul timpului, iar oamenii inspirați au oferit răspunsuri diferite. Atât de numeroase sunt explicațiile încât nimeni nu le consideră soluții ale enigmelor din existență ci, pur și simplu, minunate exerciții de inteligență. De fapt toate răspunsurile sunt corecte la nivel simbolic. Să dezvolți ceea ce simți în vorbe diferite, pentru că simbolurile sunt simțite la fel dar explicate diferit de fiecare, ne duce spre filosofii inutile și dificil de urmărit. Nu am de gând să cresc această idee, e de-ajuns că mi-a trăsnit azi în minte (deși presimt că nu este originală), problema este că... eu trăiesc doar, ceea ce se cheamă, prezentul continuu și mă raportez la vorbe decedate strânse cumva din biblioteci sau baze de date, pe-acolo, indexate de tot dragul, cu sentiment, nu doar de mine, de mulți indivizi, ciudat de convinși că fac un bine umanității, ce o fi. Am momente bune când îmi vine să râd de mine. Îmi pare că deasupra mea, nevăzut, stă un grăsuț bodhisatva, botezat „înger păzitor”, consumator anacronic de alcool. Mă duc cu el oriunde-așa, pe cap, și mă port fricos, imatur și deformat – din 3 părți. La vârsta mea? Și eu mă sperii de tipul din oglindă! Întorcându-mă, răsucindu-mă cumva spre copilărie, mă văd spunând primul „cred”. Cuvântul acesta nu se spune conștient ci instinctiv. Îi dai drumul când ești nesigur, dar el afirmă siguranța. „Cred” înseamnă că ești de stâncă, te bazezi pe un adevăr irefutabil, pe însuși Adevărul. Doar mișcarea are legătură directă cu timpul, spațiul și energia. Măsurând Trecutul în Timp nu faci decât un inventar placid al vremurilor moarte. Viu este ceea ce se manifestă, restul a devenit Istorie. În această Istorie îmi amintesc și de mine. Mă scot dintre vechituri. Eram pe o scenă, îmbrăcat în câteva veșminte vopsite manual aproapenegru, cu un fes turcesc de bâlci din carton pe cap, am sărit trei pași în față și am zis: „Cred că i-am văzut trecând pe-aici.” Astăzi recunosc sincer, pentru prima oară, că nu-i văzusem, deci n-aveam ce crede. Observați șmecheria? Sensul propoziției este dubitativ deși ar trebui să exprime o certitudine, „cred” deci „sunt sigur”. Dacă lucrurile ar sta altfel toate vorbele de credință s-ar nărui de la înălțimea cupolelor din palate. Dar știți pe cine ar fi trebuit să văd? Cocoșul împreună cu puicuța și punguța cu doi bani dispăruseră din poveste! Am rămas cu o poză după saltul acesta plin de încredere. Ce copil plăpând fusesem! Sau poate nu?

Trăiesc într-o lume materială. Toți oamenii pe care îi cunosc, și i-am cunoscut, direct, nu au fost interesați de lumi fictive, doar de realitatea cotidiană (adesea „ficțională”, pe care o știm din documentare fabricate). „Realitatea cotidiană” este o temă care se distribuie neîncetat simțurilor noastre vii. Ea ne verifică autenticitatea. Suntem oameni?

 

Susținuți de convenția general umană și probabil divină de a comunica prin semne bazată pe o simbolică ancestrală, trăim prezentul continuu raportați mereu la trecut. Viitorul nu există, însă anticiparea lui este singurul sens pe care îl descoperim în existență. Îmi bazez toată ființarea pe diverse planuri care să îmi aducă un beneficiu regăsit în memorie relativ la experiența mea sau a altora, iar într-o situație nefavorabilă să îmi asigure cea mai mică pierdere. Planurile cu bătaie lungă cer investiții.

Mă așez în față și mă privesc bine. Aranjez Universul, îi dau un nume, undeva, neglijabilă, este galaxia și, să nu o lungesc, planeta, să-i spun și eu Terra, o denumire latinească, preluată de la romani, populație de oameni dispărută mult înainte să fie născut Matake. Om sunt, o ființă cu cap, în mod fundamental constituită din apă, minerale și substanțe numite organice. Mă mișc, am impuls energetic întreținut de transferul de materie dar mișcarea mea este limitată la viteză, direcție, durată. Corpul acesta este numit Matake. Nu am ales eu numele deci nu mă învinuiți că nu mă pricep să îl denumesc. Omul moare repede. Are nevoie, pentru a funcționa, de condiții stricte ale mediului. Pe Terra oamenii sunt cele mai răspândite animale mari. Sunt în expansiune, ca număr, și se autoextermină. Totalitatea oamenilor se cheamă Omenire sau Lume. Oamenii care formează Omenirea sunt sortați în multiple moduri. Primordial în sexe, apoi în rase, după aceea în națiuni. Toți oamenii se nasc într-un singur mod, atunci când pot fi îndeplinite condițiile de concepție și mor după deteriorarea condițiilor existențiale. Acestea par să fie principii generale de Viață terestră. Deteriorarea fizică nu este de dorit, în consecință, primul instinct, ca importanță, pe care îl au dezvoltat toate „ființele” este instinctul de conservare. Instinctiv ne apărăm viața. Există excepții, dar acestea se produc atunci când condițiile de existență își reduc brusc relațiile vitale. Eu, Matake, omul pe care îl recunosc în mine, nu am experiențe despre suflet, spirit și existențe paralele, ante-postexistențiale, exceptând ideile altora expuse în texte pe care le-am citit. Acceptând că au fost produse de persoane existente în timp și spațiu pe Terra, am observat că aceste texte au doar caracter informativ, cunoașterea propriu-zisă fiind transferată unor maeștri. Nu am cunoscut acești maeștri pentru a-mi face o părere. M-am obișnuit deja să nu cred în ei. Timpul inițierii mele s-a încheiat.

Omul este prețuit de ceilalți de foarte tânăr, chiar de la naștere, de fapt. El constituie o investiție a părinților săi. Acest lucru se întâmplă datorită modului în care este construită Omenirea. Pare simplu să vedem acum după ce memoria a înghițit Istoria. Știm cum s-au descoperit focul, roata, banul, comerțul cu sclavi și produse, Dumnezeu, etc. Dar, când ne-am născut, fiecare dintre noi (dacă îmi permiteți), ce conta Istoria? Totuși focul ardea, roata se învârtea, comerțul cu sclavi și produse continua să prospere, iar Dumnezeu ne supraveghea din cer. Pricepeți ce vreau să spun? Prezentul continuu pe care îl trăim pare să se hrănească din trecutul mort însă există ca atare, poți ignora trecutul și toată istoria Facerii oricui, valoarea persoanei însă, contează și poate fi mai bună într-un grup social sau nesemnificativă altundeva. Spunând „persoană”, contabilizez în gând rezultatele unui om. Privesc un tablou și spun: Acesta este un Luchian? Astăzi face parte din valoarea altcuiva. Desigur, poate fi valoare mică în Franța nu în România, dar să nu ne umflăm prea tare. Ah, eu, Matake sunt om de naționalitate română, folosesc, observați, limba română, iar povestea României este parțial cunoscută în direct de mintea mea. Revenind la valoare, am avut în timp o lipsă acută de cumpărători. Această ignorare a valorii mele m-a dus către clasele de jos ale societății.

Privesc uneori oameni care nu au în memorie trecutul Omenirii, nu au Educație, totuși se mișcă bine, se descurcă. Manipulează persoane, le dis-prețuiesc, iar ei sunt incredibil de scumpi. De ce este nevoie în Lumea aceasta de Trecut? De ce ar trebui să cunoaștem că au existat dinozauri, că omul are origine africană, că Universul însuși a explodat dintr-un nimic cu densitate uriașă, ori care au fost cauzele unor crize economice sau războaie, din moment ce nu folosește la nimic? Toate nu au decât o legătură fictivă cu noi.

 

Existența este fulgurantă. Am adunat în creier o cunoaștere perisabilă și văd contrastul dintre ceea ce credeam, purtat de optimismul tinereții, despre ideile orientale privind iluzia vieții, pe care le priveam pur documentar, citate exotice, și ce simt azi. „Este adevărat că nimic nu este adevărat.” Încerc să trec dincolo de înțeles, de logică, de cunoaștere. Dacă vrei să știi simbolurile, gândești că existența nu este întâmplătoare. Am ajuns la vârsta când am încheiat cercetarea materiei. Nu mai găsesc motivație pentru a căuta mai mult sau mai adânc. Filosofia a fost inventată și continuată de oameni pasionați de manipulare mentală. Oricât aș căuta sau aș analiza concepte, aș afla o continuă descoperire a unui univers străin pe care îl înțeleg numai convenind asupra unei relații dusă dincolo de real, în abstract. Ori eu, ori el, nu existăm în mod obiectiv, concret, cum doriți?, suntem iluzie.

 

Nu este regulă că un lider va fi bun conducător. E un tip care se pune moț în frunte. Uneori este catastrofal. De sus nu te dai jos ușor. Este pericol să te prăbușești. De acolo poți dirija un imperiu pe care îl va ruina cel pentru care afirmi că l-ai ridicat. Evenimentele se succed, pare clar că totul moare, se naște, se construiește, se dărâmă, oxidează, explodează, se rupe, piere, se transformă, se multiplică, trece și revine,... Stau aproape ferm în mijlocul valurilor. Faptul că ele trec fără ca eu să creez un efect, ideea că totul continuă după, mă duce spre dezinteres.  Nu-mi pasă de Lumea aceasta, nu mă interesează evoluția, dezvoltarea ei, istoria... Nimic. De fapt sunt convins că nu o pot distruge chiar dacă mi s-ar oferi privilegiul. Și-atunci care-i morala basmului despre Revelație? Aud că se adună în importante conclavuri seniori cu puteri înfricoșătoare pentru a hotărî soarta bieților muritori! Ar fi simplu să le evaluăm bunele intenții, ascultându-le declarațiile. Nu îi pot zări individual. Nici măcar pe papă nu-l văd singur, este doar o bomboană pe colivă. Există grupuri de interese. Exponenții nu sunt cei mai puternici. Ei sunt doar cei ce vorbesc mai bine despre exorcism. Deși li se șoptește. E natural pentru un om de bine să alunece spre vindecarea suferinței. Poți vindeca fără să dezvălui? Filosofia suferinței a fost explicată inițial de Budha. Cu timpul această idee a fost ușor estompată de stil. Vorbind de trecut și toată știința sa, am mereu un plan de rezervă în care voi denunța falsul, direcția total greșită a întregii gândiri, culturi, civilizații umane. Back-Return! Apreciez stilul, arta literară. Este, recunosc, un reflex dobândit sau condiționat, nu m-am născut cu el, prin urmare copiez idei sau sensibilități exterioare. Despre suferință ca viciu au scris artiști literari pricepuți. Despre penitență însă, ne toacă religiile. Se spune că tragem după noi un balast de păcate și blesteme tot șirul de vieți pe care ni-l permit cunoscătorii, sau numai în acest interval de existență adunăm cu insistență Răul. Gândesc la Nirvana. Este grotesc de drăguță filosofia hindusă. Dacă ești un spirit îngust te vei dizolva în Samsara, sinonimul Haosului, însă, dacă devii un sfânt în viață, te dizolvi în Nirvana, o stare absolut necunoscută. Dar e de bine să atingi Nirvana! Așa o fi și cu Paradisul. Să ne vedem acolo cu bine, stimați inconștienți!