Dylan zis Zimmerman

Mă uitam la tipu-ăsta. Cine îl știe pe evreul Zimmerman? Nimeni. Pe când Bob Dylan este universal chiar dacă azi e consumat de dinozauri numai. A avut... Totuși nu despre o carieră de cântăreț vreau să vorbesc în speach-ul meu ci despre mesaj. Am văzut de curând un moș, cu mustață subțire deasupra buzei, acceptând „Premiul Libertății” de la negrul ce domnește vremelnic în America. S-au bătut pe umeri ca americanii, aproape fără să se privească, și s-a dus fiecare în celebritatea lui. L-am văzut și la București. A trecut aproape neobservat de români. Idolul unui actor autohton cu plete, mort bine înainte să-l vadă de-aproape la un concert în România! Ne observăm anevoie pe noi înșine, dar vedem întotdeauna cum se dezvoltă o personalitate. Când se afirmă un tânăr, succesul lui ne place, îl zărim înflorind, afișându-se sigur de el, apoi puțin afectat, mai târziu chiar încrezut și impertinent, atunci se pregătește să devină deja nesuferit, un infatuat... Deodată dispare. Sunt zvonuri că a ajuns un putregai, că face lucruri ilegale, murdare... Uneori se întoarce în lumina reflectoarelor, poate spășit, poate maturizat. Ne amintește de tinerețea sa, de frumosul care a fost. Când îmbătrânește nu mai prezintă importanță decât pentru cei de vârsta lui. Un tânăr poate fi plăcut de bătrâni dar un bătrân arareori de tineri. Există o roată a roților, și o rugină care o cuprinde la ciclu. Înapoi... înapoi-înapoi-înapoi... Cine o știe? E Timpul grevat de ramolisment. Artistul se teme de lume. Să fii notoriu e bine cât ești pe val. Se potrivește cu revoluția pe care o naște mintea ta, să te știe toți cum schimbi mentalitățile, cum oferi lumină. Mai apoi nu mai este așa. Oamenii trecuți de 50 urăsc mulțimile și le blesteamă! Chiar și aceia care urcă pe ele.

 

Bob Dylan a creat mult, a lansat zeci de albume cu vânzare bună, deoarece a fost inspirat de zei, a scris poeme minunate, le-a cântat, le-au cântat mulți. Când era tânăr se exprima cu toată ardoarea împotriva nedreptății, înarmării, era mobilizator, viteaz, chiar antipuritan. Vă puteți imagina? Făcuse un marș de modificare a ordinii sociale, îndreptat împotriva dominației bătrânilor. Se schimbaseră vremurile într-atât? Deceniul 7, poate și începutul deceniului 8 au scos America din imobilismul impus de așa zisul „război rece”. A fost reinventată marota libertății. „Libertatea” înseamnă lipsa oricărei atingeri adusă propriei dorințe. Fără legi, constrângeri fizice, violență, cu iubire deplină, eventual în piața publică, flori, droguri, nicio modă, nicio ordine, o rătăcirea a simțurilor până la uitarea de sine. Fără legătură cu ideea de libertate a francezilor, sau, dacă vreți, a populațiilor colonizate. America ori SUA, USA deci, un stat care s-a impus plenar în ultima sută, a investit masiv în imagine, inițial probabil inconștient, apoi copleșitor, în mod conștient. De ce este bună imaginea? Deoarece îi face pe cei dinafară să trăiască în stilul pe care noi (americanii) îl promovăm. Și nu vor dori să schimbe vreodată obișnuința. Eronat, desigur. Doar se cunoaște ce s-a întâmplat cu romanii. Au fost disecați de barbarii care trăiau deja „visul roman”. S-ar zice că povestea merge mai departe. „Democrația” și „Libertatea” sunt expediate la pachet de destinatar. Ele sunt mereu alături, sunt surori, și oricine afirmă în gura mare una va dezvălui că nu se poate să nu o fi observat pe cealaltă, pentru că se aspectează reciproc.

Toți avem un alias. Nu vrem să acceptăm dar îl purtăm în minte chiar dacă nu îl expunem la vedere. Putem să ne descoperim dubla personalitate, să fim prinți și cerșetori laolaltă, să vorbim de alter-ego, să lansăm pseudonime sau, ne îngropăm numele secret alături de speranțe. Succesul între oameni nu este oferit de fericirea personală ci de notorietate. „Fericirea”, este o stare de împlinire personală, „notorietatea” e dată de recunoașterea publică. Nu înseamnă nimic să știi aceste lucruri când nu ai parte de niciuna, ține de o retorică impersonală. Totuși, orice condiție aș avea, judec diferit circumstanțele. Am uneori o cerbicie care mă trage fără să fie nevoie după ea, alteori o lene care mă adoarme în momente de tensiune externă. Probabil am două personalități în mine. Vă cunoașteți zodiacul? Aveți un guvernator celest descendent dar și unul ascendent, prin urmare suferiți de un amestec de caractere, un caracter prin care vă prezentați inconștient publicului și altul pe care îl simpatizați și vi-l doriți. Chiar psihologii țin cont de această natură duală a personalității omului pe care o descoperă folosindu-se de exerciții și de asocieri. Astfel ar putea prevedea conflictele interne. Găsisem cândva ideea asta în „testul culorilor” propus de psihologul germano-elvețian Lűscher. Îl bănuiesc de inspirație din propriul horoscop.

Nu suntem cine vrem să fim și niciodată părerea altor oameni nu coincide cu părerea noastră despre noi. Nici măcar privitor la fizicul nostru. Nu spun că aș avea o părere mai bună decât alții, este doar diferită. Îi spun subiectivă, ține de subiect, eu, cum ar veni, nu mă pot defini cum mă fac ceilalți. De aceea, vorbind în numele persoanelor publice, numim partea noastră într-un fel și eventual o oferim prietenilor, iar partea cealaltă o dăm publicului și o numim astfel încât să releveze ceva și să ascundă altceva. Zimmerman a început cariera interpretând cântece country, a gândit că evreii n-au fost nicicând cowboys și nici nu vor fi decât bancheri, comercianți, eventual artiști sau filosofi, și pentru a părea credibil și-a pus un nume de cowboy, Bob Dylan. Planeta ascendentă a artistului a înlocuit-o foarte repede pe a tânărului născut în mijlocul Comunității. A devenit cunoscut la douăzeci de ani. Nu vreau să vorbesc despre teribile personalități evreiești nici despre „poporul ales” (Einstein nu accepta această expresie și oricum el trecuse prin sinagogă). Cine mă cred comparându-mi ideea proastă cu a geniului? Om. Sau poate exagerez?

Numele este un cod, o înșiruire de litere. Chiar dacă acest cod s-ar repeta, sunt numeroase alte posibilități de identificare însă deocamdată acestea nu s-au introdus esențial în viața fiecăruia. Încercarea administrației teritoriale de a inventaria fără greșeală corpurile omenești, de a căpăta al doilea drept asupra lor, după al presupusului Dumnezeu, creatorul primordial, introduce subiectul într-un univers controlat de forțe exterioare. Singura scăpare a inteligenței sale este o ființare incognito. Din principiu chiar și aceasta poate fi controlată deși nu figurează în registre. Despre modul în care funcționează inteligența umană, despre rutinele dezvoltate, programele de securitate, viteza și eficiența sa în câmpuri diferite de exercițiu, s-au concentrat și au meditat căutătorii de distincții și premii științifice. Pot fi înnobelați oricât, dar niciun robot care se cercetează pe sine nu va găsi misterul existenței deoarece șeful său l-ar „scoate din priză”. Nu credeți că Omul are un șef? Sunteți om de știință.

Mulți oameni cred că au suflet nemuritor. De ce? Datorită lecturilor, maeștrilor, în ultimă instanță datorită experienței. Totul poate fi contrazis sau demontat, într-un simplu dialog despre logică, dar convingerea nu. Vedem în această expunere două fețe ale omului: corpul, figura sau fața muritoare, formalul și esența ori spiritul-sufletul, ceva inform, imaterial, pe care nu îl putem sesiza cu simțurile consacrate. Unii afirmă că există și alte simțuri în stare latentă. Probabil oricine are dreptul să încerce. Dar câți suntem credibili? Acest miraj al vieții duble, cunoscută și necunoscută, a împins mintea umană dincolo de realitatea obiectivă. Am cunoscut realitatea virtuală. Destui inițiați au imaginat lumi noi în realitatea virtuală. Putem gândi să renaștem într-o nouă viață fiind deja în viața obiectivă. De ce obiectivă? Deoarece ne putem strica definitiv, pentru că doare corpul sau persoanele de lângă noi se jură că existăm. Putem să o facem și dincolo. Dacă „murim” acolo, ajungem cu bine aici, iar dacă murim aici... oare nu vom ajunge altundeva și tot așa într-un lanț nesfârșit? Este, evident, un simplu joc mental. Dar cine ne-a făcut, ne-a făcut astfel încât să fim închiși într-un spațiu eminamente fizic.

Pentru un om duplicat arta este domeniul ideal, talent să găsească. Se zice că orice om are cel puțin un talent, menirea lui este să îl descopere. Știu că aceeași frază e folosită și pentru gluma cu viciile. Dintre toate profesiile care se pot alege în viață, profesiile artei sunt rezervate persoanelor posedate. Dacă se numește muză, demon, sau altcumva, respectivul se află sub o influență benefică sau destructivă. Este o altă dedublare într-un mod mai acerb însă cauzată de aceeași natură umană.

Mi-e frică să ating o temă prea macabră, e tema melancoliei, a sinuciderii, aruncării în neant. Când un om se omoară crede că poate renaște. Dacă ignoră acest lucru este exclusiv din cauza durerii. Durerea ucide spiritul. Uh! Și nu voiam să spun acest lucru! În oricine există speranță. Această speranță este întreținută de celălalt eu. Oricât de grozavi ne credem în această lume, întotdeauna considerăm că merităm mai mult. Pentru această recunoaștere a meritelor noastre, aprindem icoana speranței.

Să ne imaginăm că suntem Vladimir Putin, omulețul acela blond cu ochișori încrezuți. I s-a spus de atâtea ori că este cel mai important om din lume, că puterea lui este colosală, încât se crede cel puțin un auxiliar al lui Dumnezeu dacă nu Însuși El. Credeți că nu are frustrări și renumitul Putin? Că nu își dorește și altceva? Că poate dar nu își permite? Ce am face să fim el? Am căuta un debușeu. Am părăsi temporar imaginea de zeu pentru aceea de muritor. Amândoi suntem Putini și amândoi suntem veritabili. Și dincolo de statuie, știm cu toții, piatra e flască.

Revin la cântarea interpretată de motorul hârbuit al bătrânului aed. Hâr-hâr!, nu prea mai merge dar nu renunță. Am ascultat cântecele sale de Crăciun și păreau asemănătoare unei tobe de eșapament sparte dar, și moș Crăciun este moș la urma urmei. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut interpretarea lui. Sărbătoarea se menține an de an, și an de an este poate mai prețioasă. Această sărbătoare apropie copilul de bătrân. Ajuns la o vârstă venerabilă omul păstrează ceva din copilul care a fost. Spiritul este veșnic tânăr!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Fiul omului

Starea de neam prost

Sfârșitul acțiunii