Aerul înălțimilor

Ritualul Degman - Banillou ajută o femeie să nască un geniu. Acesta poate fi remarcat în timpul vieții doar dacă este înfiat de o familie înstărită care îi permite să se afirme. Secretul nașterii sale trebuie bine păzit pentru a-l șantaja când ajunge deținătorul unei averi atractive.

Extras din „Qriloff Theory of Existence”

 

Idolii dispar, se mută, se reîncarnează, idolatria rămâne.. Numele idolului este doar un motiv, credința este aceeași... Idolul este idealul năzuinței umane. Pentru a găsi un model alegem vârful existenței. Și ne vedem cățărându-ne într-acolo.

Un idol nu este un semn la care ne plecăm, idolul este esența maculată de imagine. El există în absența unui artefact, ori a unei ființe, dincolo de înțelegere. Este inefabil. Am ales să ne prosternăm unei poze, pietre, moaște, scriere, animal, fiindcă esența nu poate fi omenește percepută.

La marea în care înoată spiritele nu se conferă acces neinițiatului. Cine se pregătește pentru a atinge maximum? Este o simplă problemă de bună cuviință... O poți chema „Alienare”. Ce se cunoaște despre „Realitatea corectă”, dreaptă sau normală, logică, firească, naturală, obiectivă...? Se poate muri și renaște în fiecare dintre ele? Dar cât de real pot fi eu?

 

M-am trezit într-un grup social cu numeroși poli de putere. Prima putere neînțeleasă a fost a mamei. Copil fiind am descoperit prin ea lumea imaginară. Nu am mai visat la această lume din momentul în care am ajuns la pubertate. Chiar atunci am folosit cuvântul „naiv” și am crezut că îl definesc bine. Copilul nu este nici mai naiv, nici mai credul decât orice matur numai pentru că acesta îl cunoaște pe creatorul universului copiilor. Mama era o tânără femeie de la țară cu credința fermă în Dumnezeu și în toată această lume fantastică de sfinți, de îngeri, pe care îi atrăgeai cu rugăciuni sau cântecele ritmate, spuse înainte de masă ori seara, înainte de culcare, în tradiții moștenite poate de la facerea lumii. Nemișcate, eterne... Am crezut că voi rămâne copil, că astfel trebuie să tot fie existența mea, cu aceeași oameni mereu, la aceeași vârstă, cu aceleași datini, ritualuri zilnice. Cunoașterea omului este un teritoriu care îi marchează universul. Căutați o definiție pentru „infinit” și veți descoperi că este la fel de ambiguă. V-a înșelat cineva introducând vorba aceasta în dicționar. Universul este limitat. Este doar al meu. Nu sunt responsabil de experiența altcuiva.

Există în mintea mea cenzuri nenumărate. Nu ar fi dificil să le arăt. Sunt dictate de educație. Ele îmi spun că mă port ciudat, sunt frânele impulsurilor mele naturale. Mi-au amendat de mic tupeul. Părinții erau persoane supuse, nu m-au învățat să lupt. Când am știut să citesc am cunoscut eroii. Doar temerarii pot respira aerul pur al înălțimilor! Dumnezeu, Isus, ori moș Crăciun (care îmi putea aduce daruri însă condițional), îmi păreau prea îndepărtați și uneori înfricoșători. Eroii de-atunci erau tot copii. Ca ei mi-am dorit să ajung, să fac niște fapte de pomină. Eram naiv? Dar azi, acum, nu sunt naiv? Pentru cine scriu acest eseu? Pentru mine? Despre Narcis se spune că ar fi fost un faun, deci un monstru... Dar eu nu mă plac. Sunt uman. Sper să plac altora. Voi schimba registrul...

 

Cât nu a știut să scrie și să citească omul s-a prosternat în fața Naturii. Credința în lucrurile însuflețite, sau nu, a creat o lume antropomorfă cu puteri sălbatice. Această lume nu a dispărut, există încă și va exista, se pare. Atunci s-a speriat omul de spirite, a construit universul spiritual. Apoi și-a conferit puterea semnelor. Prima scriere a fost sacră. Cum a primit acest dar, omul și-a schimbat religia. Oricine poate născoci semne pentru o scriere criptată. Astfel au fost primele scrieri pentru curioșii unor civilizații care le uitaseră. Scrierile ne-au dezvăluit idolii și zeii. Nu s-au inventat de curând aceste concepte. Să le privim de-aproape cu mintea. Care a fost mai întâi? Idolul sau zeul? Poți spune, „următorul”. Cuvântul „idol” s-a luat de la greci și nu era, original, decât o imagine, o figură la care te închini dacă n-aveai altă preocupare, de aceea groaza de idoli insuflată norodului de preoțimea creștină poate fi un bun subiect pentru ironii. Când nu vorbești despre ferocități. Ne scufundăm într-o negură a definițiilor pe care o manipulează cei care le stăpânesc. La unsprezece ani voiam să fiu „copil erou”. Copiii eroi sunt nemuritori, reușesc să facă lucruri nemuritoare. Puțin mai târziu am aflat ce este cu eroii, că au avut alte posibilități, dar mai ales destin, o poveste de succes care ne spune: „Deși căile accesate sunt diferite, oprim mai devreme sau mai târziu în aceleași stații, aproximativ în aceleași stații...”

De-atâtea ori l-am visat pe Heracle cu ochii deschiși încât uitasem că și el a fost învins. Un erou își poate permite să ofere tuturor binele cu modestie. Bunătatea vine din putere, iar puterea... Nu mă gândeam la bani în copilărie, nici la bogăție ca sursă a puterii.

„Oriunde s-a construit un templu a fost adorat un idol”. Ce sunt aceste temple? Sunt niște palate atât de grandioase pentru ca oricine intră să simtă importanța celui despre care este vorba în propoziție. A fost lansată o confuzie voită între idoli și zei instituită de așa-numitele religii avraamice. Nu există alt zeu decât Dumnezeu, toți ceilalți sunt, au fost, idoli. Cu toții au avut reprezentări formale. De-aici a luat amploare alienarea noastră privind acest termen. Cum să îți imaginezi un zeu? Orice descriere poate fi un sacrilegiu. Chiar și numele scris. V-ați fi imaginat vreodată că „Dumnezeu-adevărat” este o tetragramă, are doar patru litere? Nu vă interesează. Așa mi-am zis și eu. Dar despre idoli, despre temple pentru idoli, despre lumea manipulată prin religia idolilor aveți curiozitatea să descoperiți? Filme... doar filme...

Mi-a plăcut o treabă care este la îndemâna eroilor de fantezii. Pot încărca în memorie, cu un aparat minune, toată cunoașterea și aptitudinile unui milion de indivizi excepționali, în două minute. Este o treabă de superman echipat decisiv, învingător fără înfrângere (cu mici suspense-uri). Astfel își imaginau strămoșii zeul, o ființă neînvinsă. Idolul însă este muritor și astupat dedesubt, dar simpla pronunțare a numelui său poate murdări lumea pe care o controlăm mental.

Pentru a-și construi doctrina Marx a dezgolit cunoașterea de superstiții. Deodată i s-a arătat Materia în goliciunea ei de fată mare. Și a îmbrăcat-o degrabă, este rușinoasă goliciunea, cu dialectica, darwinismul, cu teorii existențiale despre conștiință, necesitate și întâmplare, etc., în fine cu idei despre societate și împărțirea bogăției. Religia a devenit un fals. Au renunțat șefii comuniști la religie? Au așteptat să sucombe singură. Însă religia i-a omorât pe ei.

Prima dintre toate poruncile religiilor scrise este interzicerea idolatriei. Adică să nu te prosternezi în fața unui „chip cioplit”, au zis unii, unei „imagini”, au crezut alții, oricum era vorba de reprezentantul pe pământ al idolului pervers. Interpretările au fost îndrăznețe. „E vorba despre zeii altora.” Musulmanii se pleacă înaintea pietrei Al Ka’aba, catolicii în fața statuetei Fecioarei, ortodocșii la mii de icoane iar evreii îndrăznesc să atingă o relicvă considerată zid al templului sfânt, șamd. Religiile cu afaceri mai la est nu sunt obsedate de asemenea marafeturi. Interesant e că nu a existat vreodată interdicția să te închini persoanelor ușor nevrozate care se cred superioare sau, în cazuri mai serioase, înzestrate cu puteri divine. De aici probabil numărul exagerat de messia și/sau de sfinți. Interesant... și nu prea, deoarece tot ce este religios abundă de inconsecvență, de profan cu pretenții mistice, dar, nu-i așa, prostul trebuie să se teamă să gândească. Altfel cum să se potrivească la... raiuri, paradisuri, și alte penitenciare unde sunt adunați cei de-o seamă pentru a se delecta întreaga eternitate?

Laicul este obișnuit să privească mai îngăduitor cuvântul „idol”. Întrebat dacă posedă acest element va recunoaște mândru că îl iubește pe un individ notoriu pentru că îi produce o sensibilitate extatică, un sentiment puternic la simpla vedere, atingere, când i se adresează, stări de vomă, amețeală, leșin,... Nu este păcat deoarece persoana este în viață, cred. Vorbim despre o confuzie sau o pervertire nevinovată a termenilor.

Dacă am folosi logica, e drept neinvitată în universul miturilor, însă doar așa ca o agitație în spectrul colorat al intelectului, presupunând că iadul și raiul sunt adevăruri solide, se poate demonstra fără nici o dificultate că trăim toți în Iad/Infern, în spațiul penitenței. Dar cei care o duc minunat, care se bucură de orice, care își permit tot, plecând de la talent, bucurie, bogăție, au ceea ce noi, cei chinuiți dorim, oare nu sunt în Rai? Nu. Ei sunt cei care ne fac să suferim. Pot fi „icoanele” noastre, dar nu au nimic sfânt și nici o simpatie pentru nefericiți. Nici atunci când par filantropi. O fac din orgoliu, nu pentru că pot considera milogul un egal. Și dacă ei vă spun că le sunteți egal, vă mint. Observați că pe voi nu vă consider demoni, cititorii mei dragi?!

Inteligența omului este o vacă de muls. A fost învățată să aleagă. Este de fapt singurul său mod de a exista. De aceea suntem ofertați continuu. Universul ni se oferă, numai să îl putem achiziționa și depozita cumva. În ziua când nu mai avem oferte, rămânem totuși cu o certitudine, suntem morți. Dar nu sihaștri. Singurătatea noastră este asaltată de imagini. Uneori de viziuni, de voci, de fantome și de înțelepciunea ultimă. Sihăstria se poate manifesta în mijlocul aglomerației, pe culoarele instituțiilor, în turnul de fildeș al minții noastre bântuite. Despre omul superior al lui Nietzsche pot spune multe, dar despre omul superior, cum se consideră Florin Chirilă, patron de srl, îmi este greu să vorbesc. Este mai simplu să mă declar om inferior. „Fiecare om are cel puțin un stăpân”. Îmi pare că v-am expus altundeva acest faimos aforism. Și dacă nu am făcut-o vi-l expediez instant. Ar fi superfluu să încerc un comentariu. Dar nu pot înțelege această parabolă orientală: „Omul suferă când își pierde un părinte la fel cum sluga suferă când își pierde stăpânul”. Și-mi scapă, îmi alunecă mintea spre zilele când se declanșase bocetul național pentru moartea unui tiranosaurus megalomanus. Detest funeraliile naționale. Pe orice afet l-ai urca tot un cadavru a rămas. Idolul s-a retras în iad...

Apocalipsa este ciclică. Una tocmai a trecut. Un cap de Fiară a fost, probabil, Hitler, altul, se crede, Stalin, și o armată de epigoni, „au tropăit călare purtați de-o spaimă mare”. Se pregătește degrabă încă una. Extincția culturală este posibilul ei obiectiv, dar, vă spun că Fiara ce trage șiragurile sale de cranii s-a pornit. Uneori par mai multe aceste neființe. Observați migrațiile, alias exodul craniilor. Ce sunt oamenii decât niște tigve perisabile care se privesc în ochi până la moarte? Nu există zi fără să fie prevestit un nou sfârșit al Lumii. E cel mai simplu mod de a spune că nu este posibil sau... că nu pe noi ne vizează.

Trei Puteri se revelează viguros simțurilor noastre: Soarele, Terra și Omenirea. Legile după care ne cunoaștem și ființăm sunt dictate de ele. Tot ce este în afara lor putem ignora. Soarele și Pământul au fost, se pare, divinizate cândva de toți oamenii existenți, însă Omenirea, care ne înglobează, nu a putut fi personificată. Credeți că sunteți parte a Omenirii? Judecați!

Tot ce știți despre Omenire și despre voi înșivă este furnizat de Ea. Universul există în termenii și codul elaborat de Ea. Tot ceea ce există este furnizat de Ea: legi, unelte, habitudini, tendința și „gageturile” care se tot schimbă, până și educația pe care o dați propriilor progenituri. Nu știu persoane care să fi modificat Omenirea în afara numiților idoli (le puteți spune genii, cui îi pasă?). Idolii sunt întotdeauna alții, nu noi. Îi cunoașteți dar și i-a creat singură. Nu există și n-au existat. Știința este un zeu fals (nu zeiță). Soția lui este Demonstrația. Mama Demonstrației este Logica. Logica este doar un instrument de măsură al înțelegerii verbale creat de Omenire. O retorică a cifrelor cuprinse în aplicații reale și imaginare. Intelectul pare să aibă importanță, IQ-ul este atletul Lumii, Performanța este calea, iar Succesul este idealul pe care îl vizăm cu toții,... Vă jur că nu încerc să definesc Deșertăciunea. Încerc să vă conving să acceptați că sunteți înconjurați de o Putere necruțătoare, iar Viața dumneavoastră îi aparține. Deși nu îmi aduce un avantaj această elocvență...

 

Introdus azi 8 nov 2012