Legile

Legile sunt cenzuri aduse Liberului Arbitru. Rămâne să definim mulțumitor „Liberul Arbitru” și, eventual, termenul „cenzură”... Această Lume în care ne aflăm temporar funcționează după un program cu excesiv de multe limite. Sunt legi naturale impuse de un Arbitru universal, o Forță sau Putere a cărei esență nu se cunoaște și legi sociale create de oamenii care și-au impus puterea asupra celorlalți, civilizându-i (adică supunându-i regulilor celor puternici). În fine, mai există principiile adoptate de noi înșine ca modele de comportament.

Definim Liberul Arbitru ca posibilitate de a alege fără preconcepții sau constrângeri. Ideal, desigur. Ce și cum să alegem...? De aici pornește povestea existenței umane. Liberul Arbitru face din noi (presupunând că se poate) niște sălbatici, rețeaua de limite însă... ne dă forma pe care o avem, o formă psiho-fizică, pur și simplu Forma.

Când o persoană atinge un tabu trezește un monstru neobservat, în expectație, care se ridică zgomotos să clameze jignirea.  

Ce este un tabu? Evident un cuvânt de împrumut. Dincolo de originea acestuia, înțelegem că prezintă un lucru sau un principiu exceptat de orice discuție profană. Chiar și acceptul e condiționat de cei care pun condițiile. Înțelegerea sa este pur simbolică, iar adevărul său este tainic. Prin urmare trebuie să ne păstrăm la suprafață.

Tot ce cunoaștem este comentariul Legilor. Toate Legile, așa cum le cunosc, au fost traduse și prezintă impurități. Totuși mă pot orienta în universul meu minimal.

Ieri (unul dintre câțiva mii din ce mai știu) am ajuns pe aleile cimitirului sărac unde va fi îngropat corpul meu. A fost o zi frumoasă, însorită, de aprilie. Aleea veche, strâmbă, cruci, nume, lespezi de beton sau doar pământ și oameni ciudați, încă vii. Mi-a părut oribil și neprimitor. Nu pot găsi Raiul acolo!

Leapădă-te de convenții (ori de Satana), fii ceea ce simți! Greul Pământului este prezent în orice lucru sau obiect, în toate referințele sale și implicit în mine și în tine, și în noi.

Copil fiind nu am înțeles diferența dintre lege și teoremă. Amândouă sunt afirmații care pretind demonstrație. Doar că teoremele sunt folosite în matematică iar legile au corespondență în concret.

Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, stabile și repetabile între părțile unui obiect ori fenomen, proces,... sau modificarea (regulată) care îi exprimă esența (obiectului, fenomenului, procesului), astfel e definit termenul „lege” (primul său înțeles) într-un dicționar cunoscut în România, și este extras în etimologia sa din latinescul lex, legis. Este o veselie mare să vezi constrânsă la situația de relație categorică o ditamai... legea. În subsidiar, ca o temă obscură, apare și înțelesul de „canon”.

Știți ce e canonul? Poate fi o lucrare muzicală dar pentru tema aleasă în acest discurs este interesantă definiția ecleziastică de scriere divină, scriere esențială. De la canon se inspiră tot, iar formularea lui este sacrosanctă. Înțelesul canonului este tabu deoarece nu poate fi interpretat ad litteram, iar știința lui ascunsă este deținută de cei înzestrați cu Duhul Sfânt.

Torah a fost tradusă, inițial, din ebraică în limba greacă într-un canon celebru, numit Septuaginta. Pentru a pricepe rostul titlului se citează miracolul traducerii sale de cei șaptezeci de scribi evrei care au făcut o interpretare identică, deși nu se aflau alături... Internetul antic (ulterior, medieval) se chema „inspirație divină”.

Esența Torei (culegerea de cărți ale lui Moise renumită Pentateuh de teologii greci) este Decalogul din cartea Exodul. Se repetă și în cartea Deuteronomul. Legile oferite evreilor de marele Iehova, Iahve, Iașveh, eclipsează Geneza. Ele însele au devenit obiect al adorației și s-au odihnit sub tabernacol în chivotul sfânt, pe două tablete de piatră, apoi și-au găsit adăpost în Templul lui Solomon, până să se sculpteze în concretul (sau bazaltul...) culturii umane dominatoare.

Deoarece a existat civilizație în absența codului de legi biblice (acestea au și azi o influență foarte convingătoare), nu avem decât să revedem în Istorie mulțimea de coduri juridice sau cum doriți să le spuneți, utilizate de păgâni. Păgâni, barbari, necredincioși, inferiori sau încuiați, dușmani,...

Legile reprezintă instrumentul celui puternic pentru a aservi alți oameni sau pentru a le îndepărta (ghida) ambițiile. Ele vin însoțite de Teamă. Pedeapsa poate fi terestră ori supraterestră, umană ori supraumană. Suntem îndrumați să ocolim pedeapsa de cei ce știu. Pe aceștia îi numim educatori, preceptori, duhovnici, profesori, judecători. Altfel cum să înțelegem ce este bine? Despre evrei se spune că și-au impus inițial „binele” asupra canaaniților. Ați observat că „legenda” se trage semantic din „lege”? Este un echivoc latinesc din care înțelegem că orice lege are la origine legenda. Legile evreilor au fost impuse de stăpânii noștri, strămoșii romani, acum aproape două mii ori trei sute și ceva de zile! E mult dacă observăm că într-o singură zi marea de miliarde de oameni poate emite mii de legi geniale... care nu au la bază o legendă.

Voi risca un comentariu. Comentariul la Lege (numită și „poruncă”) al unui neinițiat în drept, teologie sau filosofie, poate fi logoree de ageamiu ori sacrilegiu (numesc „inițiat” orice persoană licențiată într-un mediu cultivat). Nu pot face un comentariu credibil? Iată ce spun:

Dogmele care se inspiră din Biblie ne oferă „Legile” aparent nealterat. Cu o minimă atenție vom descoperi diferențe plecând de la textul original. Traducerile au schimbat înțelesul mai mult sau mai puțin pentru a avea sens între particularitățile lingvistice ale credincioșilor. Deoarece „Legile” prezintă expresia divină a justiției ar fi de bun simț să se utilizeze versiunea ebraică originală. Dumnezeu i-a vorbit doar lui Moise, pe limba lui, iar creatorul mosaismului a înțeles mai mult decât a auzit. Religia domină și azi ca ieri judecata omului trecător, chiar dacă se afirmă astral pe scena lumii scientiști ori filosofi care îi tulbură mințile decretând moartea divinității. Și ei sunt la fel de nemuritori, veți spune. Spiritual rămân printre oameni asemenea Marelui Anonim, ne transcend pe noi pieritorii... Voi încerca să contemporanizez „Legile”. Ceva imuabil este contra naturii. În universul perisabil, omul descoperă și interpretează continuu. Imobil e doar trecutul, Istoria, dar și aceasta se interpretează după interese. Voi porni de la porunca a șasea.

 

Să nu ucizi.

Nu doar creștinismul ori mosaismul își arată lapidar această interdicție în conținutul dogmei dar și brahmanismul sau hinduismul, budismul, chiar islamismul cu o anumită conotație, șintoismul, șamanismul și numeroase alte credințe în puteri supraumane, cu particularități. Teologul va specula adânc: Să nu ucizi sufletul! și o bălăcește cu „păcatul (de a aliena inocentului preadreapta credință) ucide sufletul”. Nu poate fi tema acestei porunci deși interpretări sunt destule...

„Să nu ucizi” este o propoziție cu sens general. Nu are specificații. Măcar poți intui că este vorba de ființe, deoarece a ucide înseamnă a întrerupe viața. Să îndeplinești această poruncă într-o lume unde ființele pot fi invizibile, pământul e acoperit de o anvelopă biologică, iar omul este necrofag – se hrănește cu cadavre de animale și plante –, este... imposibil. Dacă smulgi o plantă, o ucizi, calci o insectă, o râmă,... Legea este clară. Interpretările nu-și au rost. Ucigând ai păcătuit mortal. Să refacem. „Să nu ucizi omul!” Cunoaștem, sunt numeroase accidente, greșeli, chiar încercând salvarea oamenilor... „Să nu ucizi voluntar, omul!” Instinctul de supraviețuire ne comandă să ne apărăm viața și luptăm cu disperare să ne salvăm... „Să nu ucizi voluntar omul decât pentru a te apăra!”

Rotim panorama Istoriei să fie spălată de ploaie. Cei care nu au avut, nu suferă de, stres, ucideau/ucid din capriciu sau pentru a mulțumi setea de sânge a zeului. Care zeu? Cel care interzice cu desăvârșire să ucizi? Papa a comandat omicidul, Patriarhul binecuvântează armata ce pleacă la război, Însuși Mahomed a participat și aproba războiul sfânt. Agresiunea a fost îngăduită deși Dumnezeu a interzis-o atât de simplu și de total. Iată formularea ce absolvă omul de păcat:

Să nu ucizi voluntar omul!

Excepții:

1. În caz de legitimă apărare;

2. Pentru instaurarea dreptei credințe;

3. Pentru o cauză umanitară,...

Lista poate continua. Nu știm să ne învingem instinctele, psihicul se năruie datorită unei mulțimi de motive externe, iar ferocitatea este principiu al sistemului. Pentru toate se face mea culpa și cei ce iartă emit indulgențe. Pax vobiscum!

 

 

Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului și din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine!

Este legea/porunca no 1. Am reprodus integral textul biblic deși, în mod obișnuit se insistă asupra celei de-a doua fraze. Pare evident că Iahve s-a adresat foarte intim lui Moise și implicit poporului evreu. Chiar se adaugă: Să nu ai alți dumnezei decât pe cel al strămoșilor tăi... Toată această minunată încredere în Elohim s-a manifestat de la mintea lui Avra(a)m, părinte spiritual pentru câteva religii, un individ cu viața lungă, negustor și crescător de oi, migrator prin spațiul oriental apropiat (până în Egipt unde l-a ispitit cu nevasta lui de 90 de ani pe faraon). Dumnezeul lui Avram nu s-a numit totuși Eloah sau Iahve (doar în Coran numele Zeului a rămas nealterat), ci Șabaot și, presupun, Avram a fost cel care a instituit Șabatul. Numai pentru această inovație, importantă ca aprinderea focului, merita Avram să fie recunoscut drept patriarhul nemuritor al credințelor semite și adiacente. Răspuns la întrebarea „De ce în versiunea creștină s-a păstrat referința fără dubiu la poporul evreu?” ar putea oferi cei care au preluat Septuaginta en direct. Această versiune în greacă se datorează faptului că evreii din Alexandria, începutului erei care este, uitaseră ebraica.

Vorbind despre Dumnezeu-Dominus Deus, cu un minim efort al rațiunii, descoperim că acest nume al Zeului nu este și nu a fost recunoscut vreodată de evrei.

Să ne clarificăm înainte să găsim concluzia. Cuvântul „creștin” este grec la origine, vine de la Hristos și înseamnă „cel miruit”. Pentru a fi creștin, te lași miruit, uns cu un parfum specific. Mesia, în ebraică, egal Hristos, în greacă, înseamnă „Unsul”, nicidecum Botezatul. Scăldatul ritual în apă a fost adoptat de Isus Nazarit(n)eanul ca o recunoaștere a maestrului său Ioan. Deci, primii creștini nu au fost evreii ci grecii. Iar grecii nu și-au trădat niciodată zeul. Și astăzi, când noi spunem plini de râvnă Dumnezeu (nu Zamolxe), la orice rugăciune a noastră, ei tot „Zeus” îi spun (desigur „Teos”, „Zeus” este și a fost versiune străină). Cât de evreiesc poate fi Teos? Îl poate cineva asocia lui Iașveh? Dar noi ne denumim „romani”, așadar îi urmăm pe aceia în câteva tradiții. Deși creștinismul adoptat este cel de proveniență grecească, via Bulgaria, continuăm să-l numim Dominus Deus (Dumnezeu). Este recunoașterea latinității unui popor dominat de slavi. Numele Zeului (Deus) adoptat de romani, Dominus, are un înțeles (așa cum Iașveh înseamnă „Cel ce este”). Dominus înseamnă „Stăpânul”, „Atotputernicul”. Deoarece este nevăzut, teologic este interpretat ca o forță, o energie (necreată) care ne stăpânește, ne hrănește și ne manipulează dinafara scenei (din „off”). El este, în baza Scripturii, ceea ce numeam anterior „Arbitrul universal”.

Alterarea numelui duce simplu către alterarea interpretării poruncii. De fapt Exodul evreilor din Egipt este un simplu exod al credinței, deci are importanță spirituală, nu este ceea ce pare la prima vedere. Vă întrebați oare pentru ce Atoatecreatorul nu i-a iubit pe moabiți, egipteni, sirieni, etc. și n-a trezit profeți importanți, ca Moise, în interiorul acestor populații? Este o întrebare impertinentă, nu poate avea ecou. Când vorbim despre credință gândim cumva la milioanele de indivizi ce compun clerul, uriașele proprietăți, influența copleșitoare, puterea distrugătoare, instinctul animal de supraviețuire, anatemele, vânătoarea,...? Este o zvârcolire subterană pe care n-o simțim ca atare, dar ea ne simte și ne influențează. Totuși...

În lumea de azi, mulți oameni cred în existența unui mare număr de zei ori nu cred deloc. Acestora Dumnezeu nu li se poate adresa din Cartea Sa Sfântă. Limitând mesajul, am putea defini... permisiv. „Să nu îți faci alt Dumnezeu, tu, care citești această Carte.” Pare o prindere în capcană?

Să nu îți faci alt Dumnezeu tu care citind această Carte crezi în adevărul Ei!

 

Să nu-ți faci chip cioplit și nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești lor.

Dacă s-ar prelua ad litteram, firește, artiștii sunt condamnabili, iar arta, cea figurativă, este un sacrilegiu. Din fericire, cei ce știu a citi printre rânduri nu văd Legea no 2 într-atât de restrictivă. Poftiți o părere absolut avizată a unui cleric desprinsă din gura acestuia și expusă online:

Porunca a doua învață că creștinul nu trebuie să se închine la idoli, adică la lucruri făcute de mâini omenești sau la alte făpturi ale lui Dumnezeu, pe care să le socotească înzestrate cu puteri dumnezeiești. Se oprește adică idololatria, atât de răspândită pe vremea când Dumnezeu a dat poporului evreu cele 10 porunci.

Nu comentez comentariul preotului, doar ideea că poruncile privesc poporul evreu deci... (Qed) acest interpret greșește corect, admițând că Poruncile lui Iahve nu sunt universal valabile, că adică nu ne privesc. Și-apoi cealaltă idee, că idolatria era răspândită la greu pe vremea lui Moise... Vai ce prost sunt să nu pricep că oamenii se rugau pe-atunci la vițeii de aur să-i facă boi!

Am văzut o interesantă controversă apropo de milionul de indivizi numărat după plecarea evreimii din Egipt, care a rătăcit o sută și ceva de kilometri prin pustiul Sinaiului, timp de patruzeci de ani. Un popor de peste un milion de suflete, în acele timpuri, într-o vreme când populațiile erau de câteva zeci de mii (o sută de mii număra un popor serios), este la fel de miraculos precum mana hrănitoare, alimentul minune fără E-uri, utilizat zi de zi atâția zeci de ani.

Să ne deșteptăm! Este o legendă. Interpretările se află doar la specialiști. Cei ca mine sunt simpli cârcotași. Adorabilul chip cioplit este operă de matriarhat. A fost creat pentru a sensibiliza spiritele materiei, adică energia, care și atunci a fost, și acum este, o mare și multiplă enigmă. Din ziua în care Soarele a strălucit mai tare, iar Luna și-a pierdut din mister... Sper să fiți de acord că Iahve este zeu solar. Apare prin foc și domnește din cer. Iar dacă templul lui Solomon era sobru și lipsit de ornamente (Noul Testament ne spune ce devenise de fapt în sec I: un talcioc), toate celelalte temple au fost și sunt opulente. Zeul națiunii era/este onorat cu tot ce poate fi mai impresionant. Acolo se află statuia reprezentativă (fetișul, simbolul, fără a fi însuși zeul), în fața căreia se așază ofrande, iar credincioșii își manifestă umilința, smerenia, adorația. La fel este în bisericile creștine. Cine a scos statuile, frescele sau icoanele din catedrale, biserici (templele lui Isus)? A fost cândva o temere iconoclastă, un fâs profund eretic. Era o neînțelegere. De fapt pe Dumnezeu (în toate ipostazele Sale) trebuie să-l reprezinți în propriul său templu. Este doar inspirație. Legea trebuie reformulată pentru a fi clară: Să nu te închini unui chip cioplit sau orice reprezentare a altui zeu decât a Lui, a lui Dumnezeu.

 

Să nu furi.

Abia a opta lege-poruncă. Mai puțin importante sunt cea cu mărturia strâmbă și invidia pe agoniseala lui popa Vasilică, aproapele meu.

Nu doar omul fură. Cunoaștem diferite practici animale. Și-apoi, poate fi o manie, se cheamă cleptomanie, o irezistibilă ispită...

Să nu furi în mod voluntar!

Ce înseamnă „a fura”? A însuși bunul altuia fără consimțământul acestuia. Pentru ce să se bucure doar el de acel bun? Cum dovedește că bunul îi aparține? Lecțiile de etică sunt date de tipii duri care țin la principii. Probabil pot fi mai sinceri. Legile/poruncile de conviețuire din Tora nu sunt originale. Înțelegerea comunitară a introdus aceste reguli interne de la constituirea tuturor societăților umane. Particularitățile țin de tradiție dar și de imaginația șefilor, preoților.

Furtul are conotație psihică. Nu oricine fură. Fură disperații și cei dezinhibați (fără cenzură mentală). Furtul în comunitate a fost interzis dintotdeauna – în afara comunității se mai permite. Însușirea prin forță nu a fost considerată furt. Tâlhăria este disociată de furtul propriu-zis. Jaful!

Cuceritorii i-au deposedat pe învinși de bunurile lor, și asta nu s-a considerat furt ci captură.

Funcționarii de stat, aduși la putere de alegeri, libere sau nu, au ridicat întotdeauna taxele, micșorând venitul cetățenilor dar mărindu-l constant pe-al lor. Nici ăsta nu e considerat furt.

Corupția – un schimb ilicit de beneficii dintr-o poziție privilegiată – nu e furt.

Omul bogat nu fură niciodată săracul (nu poate fi dovedit), nici stăpânul sclavul, patronul angajatul, etc. Invers da.

Reformulând: Să nu furi voluntar.

Nu sunt hoți: tâlharul, coruptul, bogătașul (stăpânul), cuceritorul, guvernantul, speculatorul, politicianul, înțeleptul, ghicitorul, preotul, țiganul (la el este filosofie existențială),...

P.S. Dacă aveți acces la comentarii popești veți constata că nici unul nu atacă ideea furtului de suflete, deși aceea cu uciderea este bine aplicată!

 

Să nu dorești casa, femeia, slugile, boul, măgarul sau altceva ce aparține aproapelui tău.

Porunca a zecea.

Se întâmplă să dorești multe lucruri ale aproapelui, iar el să vrea să ți le ofere, eventual pe bani. Este poate cazul să înțelegem la cine se referă termenul „aproapele”.

La prima vedere este un bărbat. În al doilea rând nu poate produce pentru a face comerț – ceilalți nu au voie să dorească nimic de la el. Apoi, cuvântul propriu-zis. Preluat din ebraică, înțelesul este „vecinul”. Grecii i-au spus „plision”, iar romanii „proximus”, amândouă vorbele traducându-se prin „vecinul”, „apropiatul”. Asta ne absolvă de orice fel de invidie privitor la bogăția, femeile, slugile și boul celui îndepărtat.

Și dacă femeia aproapelui tău, în virtutea renumelui ei de filantroapă se oferă oricui? Pleacă unde oferta este mai bună? Acest precept, lege, poruncă, permite femeii să dorească bărbatul alteia, averea, orice...

Vecinul vedetă Gigi Manea, prezintă la tv noul său paradis, piscina, jacuzzi, salonul, huzurul... Poți să nu visezi palatul vecinului? Cum ar putea să vândă și să revândă proprietățile? Ne arată cu aroganță ghiulul cu diamant, bolidul de curse, locuințele din alte țări, variantele de petrecere și viața lui – o vacanță continuă... „Nu vreți și voi?” Cum să nu vrei?

Să nu dorești ... decât dacă ești sedus.

 

Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui.

Deși se interpretează ca interzicere a minciunii acest precept este desigur legat de justiție și se referă la mărturia falsă. Ne-am edificat cine poate fi acel „aproapele”? În nici un caz maiestatea sa Juan Carlos, El Re d’Espagna. Oare citizen Kenedy ori sir Winston ar fi putut, printr-o întâmplare, să fie „apropiații” unui țigan de român... ca mine? Mă prea îndoiesc. „Aproapele” este persoana cu același statut social, rătăcită (în viață) pe un spațiu terestru foarte restrâns. Orice alt individ așezat pe straturi superioare are drepturi superioare, este exceptat de la rigoarea legii când se are în vedere un substratificat. De fapt asta este esența legii. Cuvântul stăpânului, șefului, aristocratului, magistratului, eroului, vedetei,... zeului, prevalează. Cel de Sus nu minte, nu poate mărturisi strâmb.

Martorul este persoana care își asumă rolul de observator direct la acțiune (întâmplare, eveniment), a memorat secvența, momentul, efectul, iar memoria sa are importanța unui document. Martorul nu spune ce crede, prezentul nu contează pentru anchetator. Memoria sa este importantă.

Martorul mincinos (strâmb) poate avea scrupule. Știm bine că minciuna este un neadevăr spus în mod voit, cu scopul de a înșela, iar scrupulul este o justificare morală pentru comportamentul nostru trăznit, care ne bântuie greu facultățile mentale. Vorbesc de scrupule pentru a descoperi partea frumoasă, iresponsabilă, a vinei. Se poate mărturisi strâmb din datorie față de acuzator. E tot un scrupul, cred. Unii o fac pentru bani (din datorie, cum spuneam), alții de teama amenințării și mai sunt indivizii care confundă ori greșesc involuntar pentru că sunt înșelați de simțuri. Revenim la Legea a noua.

Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău decât dacă:

1. ești constrâns de scrupule;

2. ești amenințat;

3. ești dator;

4. ești în eroare (nu minți);

5. ești pe un strat social superior.

 

Să îți cinstești părinții (Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție)

A cincea Lege nu este o simplă interdicție ci propune și o recompensă.

Ce/Cine sunt părinții? Tradiția spune că părinți sunt persoanele biologice care ne-au procreat. Părinții și străbunii sunt celebrați de toate religiile, moralele și preceptul este marcat în codul bunului simț. E foarte probabil ca părinții să-l fi insinuat peste tot. Grija lor pentru creșterea tinerilor trebuie recompensată.

Porunca de a-ți crește și educa progenitura, nu există. A văzut-o cineva? Părintele care își neglijează fiul nu păcătuiește. Părintele care își educă fiul să devină delicvent nu păcătuiește. Păcătuiește doar copilul său, necinstindu-l. Mie-mi pare puțin nedrept. Dar putem vedea referința la persoanele care își cresc și educă fiii în mod responsabil.

Numeroși oameni sunt orfani, alții au tutori, în fine, dincolo de viața frustă, materială, mulți își recunosc părinți spirituali.

Cinstirea părinților are legătură și cu preoțimea. Credinciosul spune popii „părinte”. Prin el ajunge în casa și spiritul nostru mărunt, Sfântul Duh, proporționat diferit. Către acest părinte cinstea se întoarce pecuniar și printr-o atenție pioasă.

Spre cei care au crescut (de parcă ar fi o creștere nenaturală) copii, cinstirea se transmite și după moarte. Îi numim moși, chiar dacă se prăpădesc tineri, și le dăm de mâncare potolind foamea celor vii. Le îngrijim memoria cât ne menținem sănătoși.

Deasupra oamenilor obișnuiți stau părinții naționali. Și ei costă. Sunt mulți și flămânzi de pomenire. Trăit sau netrăit, trecutul comun ne bântuie și ne unește într-un popor. Deocamdată această apartenență ne oferă echilibru și putere. Simbolic, mesajul acestor părinți este să conservăm tradiția. Către cei morți cinstea se manifestă prin taxe pentru comemorări, în cazul hegemonilor prin admirație și mulțumiri populare, și un venit important.

 

Amintește-și de ziua Sabatului și păstreaz-o cu sfințenie (sfântă)

Povestea săptămânii de trudă a lui Dumnezeu este bine-cunoscută. A fost treaba Atotputerniciei Sale și S-a liniștit. Omul însă, e dator să muncească toată viața pentru a putea să trăiască. Protecția și hrana lui nu se pot câștiga ușor. Este o simplă creatură! Dar... Și animalele sunt creaturi totuși nu sunt obligate să păstreze o zi sfântă. De fapt nu sunt obligate verbal. Dincolo de vorbele omenești ne pândesc pe toți instinctele.

Totul s-a decis în zilele de agonie ale imperiului roman. Constantin cel Mare a oficializat săptămâna în calendar. Calendarul roman era o moștenire veche din matriarhat, un calendar al noctambulilor, dictat inițial de fazele Selenei. De aceea le spunem „luni” subdiviziunilor sale. Cu timpul, din cauza astronomilor, lunile s-au adaptat la ciclul terestru de 365 de zile. Săptămâna nu se ține în funcție de lună. Este o serie autonomă (ciclu divin) a zilelor noastre de ființe vii. Dar nu o contabilizăm ca atare. Știm doar că un an are 52 de săptămâni și una-două zile.

Ziua de odihnă și cinstire a lucrării dumnezeiești este diferită la evrei și creștini. Creștinii nu au preluat toate practicile evreiești (cea a tăierii împrejur le părea odioasă). Înainte de septimana locuitorii imperiului foloseau pentru piață un ciclu de opt zile (se relua a noua zi). Se pare că prima atestare a ciclului de șapte zile a fost într-o lucrare a lui Plutarh și avea această versiune Helios, Selena, Ares, Hermes, Zeus, Afrodita și Cronos, numele zeilor greci (Plutarh considera că numele este luat din astrologie, de la planete), iar adoptarea formală în imperiu, începând cu sec I a transformat numele zilelor după numele zeilor latini. Prima zi, ziua Soarelui și ultima, ziua lui Saturn, au fost modificate de creștini devenind ziua lui Dumnezeu, Duminica și ziua Sabatului, Sâmbăta. Celelalte însă, păstrează nume de zei (sau planete). Creștinul cinstește numele Domnului și Lucrarea sa Duminica. Atunci își cinstea mai tot romanul împăratul, întruparea pe pământ a lui Sol, cel ce umblă cu faetonul tras de cai prin cer, dar împăratul creștinilor este Isus, întruparea fizică a lui Iehova, Cel care i-a scos pe evrei din Egipt,...

Evreii încep săptămâna cu S/Șabatul! Americanii au așezat duminica la început de săptămână! Oricum s-ar așeza, urmează șase zile muncitoare. Sau invers.

Concluzia este evidentă. Creștinii nu își amintesc de Sabat ca zi sfântă. Creștinul celebrează ziua împăratului. Fără legătură cu vreuna dintre faptele lui Hristos.

Și atunci, cum putem judeca importanța acestei Legi divine?

 

Să nu comiți adulter

Preotul ortodox îi spune și „Să nu fii desfrânat!”. Sinonimia adulter-desfrânare este, desigur, stângace. Adulter – (violarea voluntară a înțelegerii nupțiale, din latinescul adulterare=a corupe), înseamnă să înlocuiești partenerul, oficializat în urma unei ceremonii religioase, cu alt partener (neoficial). Ulterior s-a întărit căsătoria printr-un document civil.

Această poruncă cere spațiu de comentat fiindcă privește o instituție protejată de toate legislațiile, instituția familiei. Un popor este format din grupuri etnice sau dialectale, iar acestea din familii. Familia, „celula de bază a societății”, este formată dintr-un bărbat și o femeie (mascul și femelă) plus copiii. Este cazul familiilor monogame. Pentru ca poporul să fie viguros este necesar să aibă familii cu mulți copii și creștere demografică (sănătoasă).

Fiind singura lege-poruncă referitoare la familie (deși un mod neașteptat al abordării acestei teme), vom observa relațiile sale din Cartea Sfântă. Prima observație, nu se limitează în niciun fel numărul consorților. Important este să nu renunți la vreunul. Poligamia se permite. Restricția mosaică preluată de creștini, adică monogamia, este reglementată în amendamente sau comentarii anexe. În comunitățile patriarhale, cum sunt cele de tip avramic, unde se dă liber, bărbații sunt poligami. Interpretarea legii adulterului a născut în timp controverse interioare în bisericile creștine (ortodoxia a suportat autoritatea islamică), iar clerul, stimulat de Creatorul milos la problemele sale hormonale, a oferit dispense. „Adulterul” și-a modificat înțelesul. Despărțirea este acceptabilă în anumite situații, dar și o nuntă ulterioară. Relaxarea pentru mireni a fost legată de „obligația” căsătoriei seculare a preotului. Cu permisivitatea s-a mers, pe alocuri, mult mai departe... Sunt erezii neadoptate de șefii bisericii catolice. În Evul mediu chiar împreunarea soț-soție „în scop recreațional” era considerată idolatrie, perversiune, erezie. Este un fapt știut că regulile sunt umflate de cei plătiți să le păstreze.

Altă observație. Legătura familială oferă echilibru psihic omului. Familiile numeroase dau forță. Înmulțirea fără limite este cerută chiar de Creator – după modelarea Evei (deși perechea primordială n-a procreat niciun plod în Eden). Că înmulțirea nemăsurată nu aduce bine omului se pare că înțelege azi și clerul comunităților de rit avramic. Dar omul continuă să fie un animal prădalnic și nesătul orice i-ar impune preceptele interpretate drept divine. Orgoliul nu este un viciu, este un instinct. Altfel ce rost își au ierarhiile și exaltarea de top?

Să ne privim pios în Israel. Importantul om care a procreat Poporul ales a comis-o numai cu sprijinul esențial al câtorva femei, între care și sclavele „nevestelor”. Nici vorbă de monogamie. Israel s-a însurat legal (adică printr-o înțelegere cu părinții fetei), cu una dintre cele două surori care i-au dăruit copii, dar a înșelat-o cu cealaltă... Atenție, dragii moșului, Iacov, zis și, nu se știe de ce sau de unde?, Israel, nu descoperise cele două table de legi! De unde să cunoască interdicția? De aceea nu este un exemplu de urmat, deși a rămas singurul mod în care sunt create popoarele alese. Poporul evreu nu a fost singurul ales. Toate cele dotate cu mitologia propriei origini au fost investite de zeul lor cu această dificilă menire. Schimbarea credinței însă, impusă de cei care au avut interes, a corupt – adulterat puterea zeului original. A desfrânat-o, dacă utilizăm filiația, adică a lăsat-o să plece liberă, în sălbăticie...

 

Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în van (în zadar, în deșert), pentrucă Domnul nu te va ierta dacă îi vei lua numele în van.

Este considerată porunca a treia. Dacă vrem să privim organizarea Legilor, putem ușor înțelege raționamentul după care au fost ordonate. Primele patru Legi-Porunci (orice lege este o poruncă) stabilesc statutul zeului, inclusiv ziua obligatorie de celebrare, urmează prezentarea comunității conduse de bătrâni sau părinți, interdicțiile legate de crimă, adulter, furt, în fine sunt relevate importanța justiției și a proprietății personale. Privesc din vârful copacului ceva să-mi atragă atenția, ca o coțofană. O hoață inconștientă că fură... Ce dacă, veți spune, regulile sunt ordonate conform logicii umane, nicidecum Dumnezeiești? În acest moment nu am păcătuit luând prea ușor, într-o formulare banală, numele divin?

Numeroase expresii, dintre cele mai uzuale, îl implică pe Cel de sus, la nivel verbal, în acțiunile noastre. Îl luăm martor pentru a parafa un jurământ, un ade-vĕr nu poate fi ver-idic dacă nu este recunoscut și de El, blestemele noastre sunt toate parafate de El, înjurăm dumnezeii altuia deși cu toții cred în același Dumnezeu, în fine, îi cerem ajutorul pentru orice aventură, pentru a strânge mai mult, pentru nedreptăți, neghiobii, speranțe, trădări,... orice. Cu toții, buni sau răi, pe El îl invocăm cel mai des. Dacă acceptăm adevărul cărții Ecleziastul, „Totul este deșertăciune... deșertăciunea-deșertăciunilor”, doar rostind numele Său, oare nu comitem sacrilegiu?

Avem aici chiar o amenințare: Domnul nu te va ierta! Am putea crede că încălcând celelalte 9 porunci putem fi iertați. Ce vorbiți? Orice abatere este păcat de moarte! Păcatele sunt cântărite la Judecata de Apoi, iar mărimea lor ne trimite la tobogan... În ceruri ar trebui să ajungă cei puri, adică... Nimeni. Este evident că aceste Legi-Porunci nu pot fi respectate întocmai, iar teama de un viitor îngrozitor, mai îngrozitor, nu poate corupe într-atât mintea umană, care oricum nu există fără creier.

Am auzit oameni înjurând murdar divinitatea pentru destinul lor abject, știu indivizi cu o viață divină care își doresc să meargă în Iad, deoarece nu au nicio credință, și apropo... ce anume știți despre Iad sau despre Paradis? Și dacă vă lăudați cu această știință, îmi puteți spune de unde? În Biblie se folosesc foarte lapidar câteva cuvinte pentru imaginația umană care exacerbează orice țânțar: Șeolul în VT și Gheena în NT. Probabil se referă la aceeași groapă. Cu Raiul este altfel. Inițial se vorbește despre Eden, însă acela s-a închis pentru muritori, deși este clar localizat pe Terra (în plus trebuie să conțină încă arborele în care și-a suspendat Cel de sus puterile, de-am crede Cabala), iar la finalul Apocalipsei după Ioan, avem revelația că s-ar putea ascunde în interiorul cetății de scaun a lui Isus, Noul Sion, grozav de bătută cu nestemate, iar asta nu se produce fără scopul excepțional de a colecționa alături suflete minunate! Nu sunt ironic, doar contrariat. Ce anume a creat literatura copleșitoare a pedepsei Răului și răsplătirii Binelui? Doar această măruntă amenințare din Legi că „Domnul nu te va ierta”?

 

Concluzia?

Citind fără prejudecăți Cartea Sfântă a Creștinismului putem înțelege cum a fost gândită de cei care i-au dat forma finală (după ce s-a adoptat Noul Testament, scuturat de influențe gnostice sau alte erezii) și reprezintă o Constituție condimentată cu o mulțime de amendamente elaborate de sfinți bine inspirați de Sus. Partea ebraică, luată din Tanah, recoafat ici-colo, prezintă mitul genezei lumii și povestea poporului care s-a ales cu tablele Legilor divine. Istoria poporului evreu este reprodusă apoi cronologic, iar Biblia reia, fără vreo noimă, povestea pleiadei de regi israeliți și iudei, cu unele modificări, în cartea zisă Paralipomena. Încheiat cu Psalmii lui David obosit de isprăvile cu Goliat și Batșeba, astfel că s-a dedicat cântării Domnului, Vechiul Testamentul nu ne transmite nimic decât Cele zece Legi-Porunci și reflecția că ignorarea lor nu produce efecte în această viață (cel puțin nu li s-a întâmplat eroilor evrei).

Legenda lui Isus cel ucis pe cruce, Profet al Noii Ere a Îngerilor (Ev Angelia) și Fiu al lui Iahve, cu anumite neliniști ecleziastice, nu are semnificație decât prinsă de miturile evreiești. Abia după un conciliu celebru, organizat de un basileu convertit de un vis premonitoriu, clerul creștin a hotărât adevărul canonului și a excomunicat ereziile. Noul Testament este mai mult. Oferă numele inițiatorului confesiunii, date și reguli de conviețuire în comunitățile creștine, cuvântări ținute adunărilor de miști, în fine o sperietură de pomină pentru necredincioși. Și tot ce rămâne este Noul Sion. Interpretările diferă chiar printre cei dăruiți cu Har...

Să vedem discursul unui părinte, citit la importanta sărbătoare a majoratului spiritual ebraic, Bar Mitzvah: Baruch (Ato Adonoi Eloheinu Melech ha’olam)... – Binecuvântat să fii (Tu, Domnul Dumnezeu, Stăpânul Universului) Cel care... și să constatăm că Dumnezeu este numit și astăzi diferit. Pentru evrei pare să fie un zeu cu mai multe fețe sau funcții. Deviația către mistică nu e departe la orice credință ambiguă. De aceea probabil Cabala se poartă bine și în medii culte. Legătura Cabalei cu Tanahul (Vechiul Testament) este nulă. Copacul vieții este proiecția rabinică a muntelui hindus Mehru.

O carte sfântă nu poate să fie decât perfectă. Oricare semn al ei este sacru. Cu atât mai mult preceptele sale. Canoanele au fost acceptate de Dumnezeu și eternizate. Altfel s-ar fi ridicat noi profeți credibili ori se declanșau evenimente capabile să schimbe cărțile. Descoperind că aceste precepte-legi-porunci nu mai acoperă subtilitatea înțelegerii omului, este dificil să accepți Adevărul cărții. Desigur această dificultate nu se simte la nivelul enoriașului care abandonează orice studiu sau neîncredere. Totuși, dincolo de Bine și Rău, de nevoi spirituale și pilde sau vocea caldă a duhovnicului, falsul rămâne Fals, iar mintea profană este continuu în eroare. Cum poate fi umplut Golul spiritual? Prin demolarea acestui Status quo. Printr-o conștiință universală în care să fie prezente conștiințele tuturor, muritori și nemuritori. Pare catastrofal însă poate cineva să spună azi că Omul nu stă pe marginea ultimei prăpăstii? Deși s-a plâns continuu că este la limita abruptă a civilizației sale, a fost protejat de... Dumnezeu.

 

Publicat azi 24 iunie 2013