Timpul
Am drum pe jos printr-o piață și văd pe reclama importantă din apropiere figura unui copil fericit cu fața mică în partea de jos a capului și o frunte deja foarte înaltă. Când văd un copil vesel zâmbesc, mă bucur și eu. Oare el a ajuns tot în „Lumea mea”? Am motive să mă îndoiesc. Este imaginea privilegiatului în timpul copilăriei sale și gândind la neîmpliniri îmi trezesc complexele. Ce anume ne determină să alegem astfel în viață? Să fie numai liberul arbitru? Inteligența noastră minusculă ori minunată? Cum devenim ceea ce devenim și în primul moment de slăbiciune suntem tentați să ne comparăm? Apoi ne comparăm tot mai des. Sau ne compară alții. Cât de sus mai putem sări? Sau cât de jos?
„Timpul” este ambiguu. În limba română are sensuri, un înțeles meteorologic și altul legat de mișcare. Și mai este numit, destul de rusește, „vreme”. Moștenirea noastră slavonă... Vremea și vremurile sunt rădăcini pe care stă prinsă biserica și domeniul ei de expresie, religia. Pentru a deveni invulnerabilă s-a ancorat de tradiție. Ce este tradiția? Ceva vechi și foarte particular. Înscris pe fiecare particulă.
Când mă întorc la momentul „0” al existenței mele mă văd spermatozoid. O celulă smintită care atacă un ovul. Ce sau cine i-a transmis elementului oarecum trivial, destul de vulgar, nu?, că trebuie să lupte cu alții, asemenea lui, pentru a penetra ceva aflat în cale? Ce simțuri poate să aibă pentru a detecta și a îndeplini misiunea? Există un motiv? Cunosc persoane care ar lua totul foarte simpluț și ar striga: „Da. Nu ți-e clar? Motivul e viața!” Nu mi-e clar deloc. De-ar fi numai atât! De fapt nu știu ce este clar. Însă nu părerea mea contează în lumea care a ieșit miraculos la iveală după ce am tot crescut într-un interior maternal. Nu spun că n-am fost adeseori luat în seamă, dar... Nu credeți că este ciudat faptul că sunteți luat în seamă? Nu vă grăbiți să mă bănuiți de sminteală. Meditez, cum reușeam, mi s-a zis, când eram prunc și învățam să vorbesc. Puneam întrebările cele mai lipsite de sens. Doar pentru unii. Desigur nu mi se acorda atenție dar de atunci nimeni nu a răspuns neînțelegerii mele care s-a cronicizat. Am fost trezit într-o lume a oamenilor! De ce am sosit în această lume neștiutor și am fost inițiat continuu, iar când am crezut în fine că voi fi desăvârșit, am reușit, într-adevăr, să emit celule ale vieții ca orice individ matur din... (cineva i-a zis Univers și numele s-a păstrat în diverse limbaje). Mai apoi mi-am creat responsabilități.
Omul, așa cum este explicat de paradigma care ne-a făurit cunoașterea, nu e doar mamiferul biped cu necesități animale de care ne lovim pe stradă ci și demiurgul civilizației sale, ființa dotată cu inteligență. Lumea oamenilor care a ridicat monumente pentru ea sau pentru alții are un trecut măsurat de Timp. Pentru a fi asemenea este nevoie să cunoști Timpul.
Esența acestui univers, a materiei și energiei în ultimă instanță, pare să fie mișcarea. Tot ceea ce există se transformă neîncetat, oriunde. Adverbul „oriunde”, se referă la spațiu, iar mișcarea creează o legătură între energie, timp și spațiu. Vom accepta că nu poate fi mișcat vidul deci este nevoie de materie, în orice formă, ca obiect al mișcării. Pentru a crea o relație simțurilor sale cu ceea ce numește lumea concretă, obiectivă și reală, omul a adoptat legi fizice capabile să ofere o explicație pe măsura nevoii sale de adevăr. „Fizica”, ce disciplină complicată! Pentru a explica de unde ne vine cheful să explicăm trebuie să ne cufundăm în Timpul istoriei „fizicii”. Logoreea teoriei s-a abătut asupra discipolului după ce s-a popularizat scrisul. Atunci, se spune, nu am experiența directă privind adevărul celor spuse de alții (și dacă aș avea...?), s-au calificat niște filosofi care aveau de dezlegat sau creat enigme și au promovat, foarte dificil, cele mai simple teoreme pe care le-am învățat devreme, când eram încă puști. Matematica a fost știința abstractă zisă exactă (de fapt s-a modificat neîncetat), legată de viața cotidiană. Fizica este matematica aplicată pe materie, prin urmare o știință concretă. Mărimile fizice au fost legate de obiecte iar obiectele, fie că vor sau nu, în această lume nu pot fi în repaus decât relativ. Observați vă rog, nu există Timp în afara materiei! Timpul este mărime fizică nu matematică. Și nu doar atât.
Savanții au fost atotcunoscători (de-aici e numele) și persoane curioase, prin urmare experimentatori. Ca toți umanii au fost impulsionați de profit. Acolo unde s-a plătit mai bine, unde a circulat bogăția, s-a construit o civilizație care i-a prețuit pe cei ce știu. Atunci s-a prețuit și Timpul. Timpul bogatului a fost mereu, este, diferit de timpul săracului, oriunde și la orice mărime a persoanei – eventual multiplă, națională.
Măsurarea Timpului s-a făcut din vechime cu diverse obiecte, apoi aparate, până la ceas și cronometru. Dar măsurarea secundei pare o performanță nesemnificativă în comparație cu capacitatea de a măsura timpul unui eveniment subatomic, cuantic, petrecut în „miezul” nucleului, iar dacă privim departe... privim numai cu viteza fotonului sau a luminii. Înapoi aberăm despre eoni, epoci, ere inventate de o ființă care abia se intuiește cât de cât pe ea. Suntem Astăzi și suntem Aici!
Renumitul Stephen Hawking a scris o carte menită să-l facă celebru printre studenții din toată lumea și de aiurea, „A brief history of time”, în care a vulgarizat povestea Universului, cu evidenta precizie a unui geniu imobil marcat de matematici speciale și de eternitate. Fizica... și Timpul. Știu prezentări frumoase despre desfășurarea în Istorie a înțelegerii fenomenelor. Ce este Istoria? De-ar fi puțin de spus despre Ea aș spune doar atât: Povestea presupus reală a Trecutului. Despre Trecut și Viitor, cele două fațete ale monedei Timpului, putem alege să vorbim strict temporal. Alegând Trecutul pentru demonstrațiile noastre privind Timpul găsim documente și legături, unii spun „certitudini”, însă pentru a calcula Viitorul vorbim de proiecte, presupuneri, planuri,... Și el sunt obiecte ale Timpului.
Deși educația are explicații identice sau apropiate, privitoare la existența umană, pentru toți, nu o înțelegem la fel. De-ar fi doar atât! Generațiile trecute cunoșteau altfel lumea, iar cele dinainte diferit de ele. Dar lucrurile comune, obiceiurile și nevoile zilnice au rămas la același interes. Devorăm energie, degradăm mediul și pretindem dreptul la expansiune cât suntem în viață (îi spunem și dreptul la proprietate sau, mai ales, proprietăți). Cum s-a schimbat Omenirea de când există? Dacă suntem atrași cu această uimire să răsfoim cartea prăfuită a Istoriei, ar trebui să ne limpezim puțin. Să știm cum să judecăm ceea ce există despre o perioadă de Timp pierdută. Timpul istoric este o mărime pe care o putem gândi matematic, infinitezimal. Este format din mărunte perioade pe care însumându-le, așezându-le într-o anumită ordine, ar trebui să ne săltăm la Timpul actual.
Dacă avem curiozități legate de Istoria Materiei vom găsi mereu răspunsuri. Uimitor de multe și contradictorii. Răspunsul Științei este că Materia ar fi pornit exploziv printr-un Hocus-Pocus, numit englezește Big Bang, acum 16 miliarde (bilioane) de ani. Expansiunea se încetinește? Cum să resorbi materia din spațiul disponibil? Ce este acest spațiu... gol? Universul se comportă în spiritul logicii umane! Oricare om cu memoria ca buretele îmbibat de știință poate să creeze Universul inimii sale. Iar noi credem ce ne spune acest doctor. Pe cine altcineva am putea considera mai competent? Un sfânt susține aproximativ același lucru, doar că el numește o putere demiurgică. Va trage mai aproape începutul începuturilor. Există scripturi vechi... Și credem. Ne bazăm existența pe încredere. Obiectul încrederii se cheamă Adevăr. Există persoane specializate în structurarea celor 16 miliarde de ani. Putem înțelege sau nu un ocean de timp, ideea este să indexăm ceea ce poate fi demonstrat. Omul este un scormonitor. Caută, descoperă, interpretează, dezvoltă teorii, e dotat cu mania criticii. Mereu se nasc oameni mai pertinenți, iar aceștia nu privesc decât astrele, starurile, știți? Celebritățile care ne marchează cunoașterea...
Înaintea erei noastre au fost alte ere. Au fost eoni și epoci. Stelele au existat dintotdeauna deasupra capului. Privite adânc acestea au inspirat omul și munca lui. S-a construit o lume asemănătoare Universului de constelații, atât în Materie cât și în Spirit. Temple și Zei. Anticii au descoperit Universul, Clasicii i-au descoperit pe Antici, iar Modernii au descoperit Omul și i-au făurit Istoria. Pe Contemporani i-am surprins ocupați cu studiul Materiei, copleșiți de Ea, visând să-I afle toate enigmele. Planul acestui fragil animal este să devină... nemuritor, invulnerabil, atotcreator. Un zeu în viață! Altfel care este Scopul căutării sale? Cel puțin acesta este planul unor oameni ajunși prin jocul sorții, destinului sau decizia unei forțe necunoscute, stăpâni muritori. Probabil ei comandă sensul. Probabil...
Pământul este singurul loc știut de noi pe care există un strat important de materie organică. Ideea că această materie se organizează, sau este organizată, că poate să se miște autonom, să se modifice continuu într-o combustie internă, are, în acest creuzet „ciudat” de bile uriașe care este Universul, o semnificație nulă. Oricare dintre combinațiile chimice organice, sau altfel, pot crea nimic mai mult decât straturi de materie specifice corpurilor astrale. Le putem zice „extratereștri” și ne extaziem crezându-ne priviți sau vizitați de ei, cu intenții absolut umane (agresive sau amicale). Dacă ne privim la credințe însă... ce altceva au fost zeii decât ființe venite de undeva să populeze Pământul cu oameni? Nu-i așa că legendele religiilor au ceva extra... terestru? Studiem Timpul, ne permitem să structurăm Timpul trecut să îi trasăm limite, însă Cunoașterea statornicită pe memoria Trecutului nu este certă. Cunoașterea se modifică mereu, în timp, dar nu asemenea Timpului.
La începutul Cunoașterii a fost Timpul cosmologic: ziua și noaptea, anul și sezoanele. Mult mai târziu s-a măsurat timpul zilei când activitatea omului a cerut instrumente din ce în ce mai precise. Căutarea unor particule de materie existente într-un timp măsurat cu valori care au douăzeci până la treizeci de zerouri după virgulă dintr-o secundă, pare o cădere în profunzime. Deși vechile magii decideau că Macrocosmosul este identic Microcosmosului, cercetările științifice spun că nu. Dar câți dintre noi pot dezlega încâlceala acestora din urmă? Plecând de la măsurarea Timpului efectuată cu blitzuri atomice, retrăgându-ne spre ceasurile folosite de particulari, înaintând la calendare care ne prezintă anul de zile, putem să gândim Timpul raportat la Prezent. Am aflat numele unor indivizi exagerat de importanți care l-au numit „prezentul înșelător” și i-au înălțat triluri minunate. Ce este Prezentul? Este clipa, nimicul dintre Trecut și Viitor care se modifică instantaneu. Îl numim Prezentul continuu și îi dedicăm un timp verbal. Timpurile verbale, desigur...
Limbajele noastre (omenești, voiam să spun) au reguli. Nemaivorbind de logică. Pentru a exprima un lucru valabil trebuie să o facem logic și corect gramatical. În acest eseu vreau să transmit ceva (potrivit înțelesului propriu al genului de scriere, încerc acest lucru) și o fac verbal pentru că, evident, în alt mod nu aș fi deloc înțeles. Mă sfiesc să citez ideea transmisă în cartea unui deștept: ceea ce nu poate fi exprimat logic, nu există. Desigur dacă scriem o inepție rămâne scrisă. Eu mă întorc la limbaj, pentru a crea puțină logică. Verbul, o unitate gramaticală pe care o utilizăm în orice propoziție se formează în funcție de Timp. El dă vorbirii noastre înțeles. Cum știm să modelăm ceea ce spunem, astfel ne exprimăm.
Privind existența unui om recunoaștem cele patru sezoane ale Vieții. Copilăria, adică Primăvara, Tinerețea-Vara, Maturitatea-Toamna și Bătrânețea-Iarna. Este, cum altfel, o metaforă temporală. Aceste „sezoane” marchează generațiile. Vorbind despre generații nu ne putem opri să ne scărpinăm în barbă și să perorăm. Civilizația este opera generațiilor. Nici o generație nu a înțeles-o pe următoarea, cel puțin nu i-a acceptat extravaganțele. Trece Timpul, se modifică moravurile, moda, tehnologia, comoditățile, stilul de viață, suntem ocupați mental de schimbare, de înnoire... Să reținem că vechile generații au fost scorțoase, vetuste, reticente la nou, crizate. De aceea totul trebuie revizuit, paradigmele modificate, peisajul reînflorit. Uneori nu reușim să vedem dincolo de o generație. Sunt oameni care nu bat până acolo și nici măcar nu văd înainte. Cei care trăiesc clipa. E drept că vorbele lui Horațiu „carpe diem...” nu înseamnă „trăiește clipa” ci „cheltuie ziua... și lasă ceva încredere pentru următoarea”, dar asta e o treabă de rumegat pentru altă gură. Povestea mea atinge aici conștientul uman. Pe cine adică marchează viziunea pe care o prezint privind picul meu de eternitate? Pentru că nu spun decât ce cred eu, nu ceea ce crede prietenul meu Marin care nu are fantezii temporale. Timpul este perisabil. Doar Prezentul, deși nu poate fi identificat, este continuu. Credeți că nu știu că ar putea avea dreptate? Priviți global planul actualității! „Acum” este o bornă temporală de care suntem ancorați. Avem corpul desfășurat într-o mișcare întreruptă, suntem imobili dar în avânt, toată planeta este în repaus... Acum. Am surprins Prezentul. Cât de real (nu realist) poate fi acest Prezent în care suntem identificați fizic? Suprapunem straturi de prezent și dezvoltăm perioada[1] unei mișcări. Veți spune că este un tablou futurist. E inuman să surprinzi mișcarea într-un cadru? Dacă am adăuga sunetele am crea o scenă de artă contemporană. Aici putem descoperi terenul de joacă al reporterilor, investigatorilor, știriștilor: „Time”, „Der Zeit”, „Le Temps”, „Timpul”... Suntem apăsați de Timp în cel mai adânc mod, psihologic.
Timpul există subliminal în memoria fiecăruia. Se instalează în mod reflex și ne părăsește, fiind legat de memorie, puțin câte puțin. În memorie păstrăm lumea așa cum am înțeles-o. Credeți-mă, interesul pentru lume se va estompa. Au fost (sunt) renumiți doctori psihiatri care afirmă că există subtilul simț al Timpului. Studiind, gândind despre Timp, îl putem simți cum se scurge clipă de clipă. Trecerea Timpului ne obsedează când ne grăbim, când așteptăm, când îmbătrânim,... Și oare ce mai facem în viață? Mă tem că am învățat doar un cuvânt din toată Biblia: deșertăciune. Dar nu vreau să dramatizez. Existența fiecăruia este pasionantă, de aceea ne menținem vii cât ni se permite. De cine? De-aș fi ipocrit aș zice: de Timp. Și, deocamdată, sunt.
Despre Timpul psihologic, aproape orice persoană alfabetizată a aflat. Se pare că percepem Timpul diferit parcurgând vârstele. Indivizii care își câștigă bunăstarea din emiterea tezelor științifice ne satisfac aproape orice curiozitate apărută despre legăturile posibile dintre psihic și somatic, despre importanța caracteristicilor personale, profilele psihologice, despre factorii externi perturbatori, despre nesănătatea mintală și percepția denaturată (de ce ar fi cea „naturată” mai corectă?) a Timpului, despre boli, medicamente și droguri, hipnoză, etc. Vă rog să observați că alterarea acestui simț al Timpului pe care-l purtăm în cap, nu înseamnă aneantizarea lui. De ce? Pentru că și... (de exemplu) un schizofrenic este om, iar modul său de a percepe este obiectual, deci folosește Timpul chiar dacă afirmă că i-a stagnat, i s-a oprit... E doar delir.
Revin la Eu. Am scris acest monolog pentru că îmi caut referințe în lumea aceasta. Îmbătrânind privesc ce-am înțeles și îmi expun în grabă această „înțelepciune”. „Înțelegerea” este o deschidere de sinapse la creier, o iluminare, o legătură între ceea ce am „la cutiuță” și ceea ce adaug. Mă tem că nu este altceva decât praf. Dar îl adun și numesc dunele de „înțelegere” „cunoaștere”. Am cunoașterea că „Timpul” a fost și este o temă dragă omului, creatorul de valori și înțeleptul. S-a emis, improvizat, imortalizat, o remarcabilă scurgere emoțională de vorbe celebre despre Timp, pe care un colecționar pătimaș de citate le-ar putea atașa într-un șir fără sfârșit. Orice filosofie, literatura, arta, știința, civilizația, evenimentele de orice fel, noi înșine, ca persoane, tot-tot-tot, are conotație temporală. Mă simt constrâns în Timpul meu de ceea ce fac. Zi de zi, moment cu moment, am o precipitare, o acțiune nervoasă pentru a grăbi orice îmi pare pierdere de timp. Ați descoperit acest nonsens, „pierderea de timp”? Pentru că este un nonsens, vă spun, dar poți gândi serios la asta când ți-ai construit mental existența pe marcaje temporale? Acestea contează, doar ele! Ne grăbim spre exactitate temporală, o înțelegem drept onoare, respectabilitate. Poți spune „neamț” fără să-l legi de exactitate? Este doar una dintre numeroasele sale abilități. Importanța momentului este marcă națională. Un sihastru își șterge această presiune. Ideile sale fixe au timp să se dezvolte in extenso. Pentru ele nu există limite. Uneori sunt numiți nemuritori bătrânii ascunși în grote sau scorburi să mediteze. Despre nemuritori în carne și oase se spun doar legende, despre nemuritori în spirit... cred că se poate face joncțiunea cu un domeniu de speculație filosofică. Ne duce mintea, ne transportă întrebările fără răspunsuri...
Acestea fiind zise voi încheia astfel:
Cei care credem că suntem entități inefabile (spirituale, dacă vreți), trebuie să acceptăm că Timpul este o convenție ca atâtea altele dintr-o existență care trece prin experiența materiei și că de fapt... nu există.
Comentarii
Trimiteți un comentariu