Mama

„Suntem” ori numai „sunt”?

Văd oameni pierind deodată în mijlocul acțiunii, regretând că se sting și alții dorindu-și moartea.

Cred că înțeleg pentru ce tinerii sunt temerari. Nu au responsabilități, nu au ce să regrete. Ceilalți îi ajută pe alții, sunt sprijinul lor, au proiecte. Cei care și-au încheiat proiectele, deci viitorul, își permit să moară.

Creștem, ne maturizăm și ne îndepărtăm de lume. Corpuri vii care evoluează!

Ceea ce există se suprapune peste acest cadru fragil, iar mintea este un bonus. Probabil puteam fi orice... dar nu aș fi reușit să mâzgălesc ceva cu sens. Cui folosește sensul mâzgălelii mele? Iluzia acestei ființări este utilul, valoarea utilizării. Asta e prinsă de memorie continuu până se uzează. Când devine futilă devenim și noi pentru mintea noastră.

 

Citindu-mi panseul de mai sus, produs într-un moment trist, nu i-am descoperit mesajul, dar astăzi vorbesc singur prea des și prea destul pe o temă nedreaptă, nedorită, frustă, chiar... abominabilă. Zădărnicie se cheamă, deșertăciune, neîmplinire. Eu nu-i spun ratare, este altceva ratarea, un proces personal, chestia anterioară este un fenomen general, o suferință a întregului în care stau închis, o plagă.

Murim în trecut și trăim în viitor. Nostalgia ne ucide, proiectele ne țin în viață. Investim în proiectele noastre, iar rodul investițiilor ne distanțează. Suntem destul de aproape fizic, îndepărtați mental. Dar... când înglobez în cunoaștere teama dereglării mentale, când simt că alunecă mintea în uitare, în confuzie, în fobie, în negarea argumentelor, a importanței, necesității existenței făpturii și faptului... „cui folosește” că a fost să fiu un om aici ori aiurea?

 

Am fost învățat să mă atașez și să mă detașez de lucruri. De lucruri și ființe... De oameni. Îmi place, îmi displace... Este un proces psihic. Cât se așează psihicul pe caracter? Simt că repet ceea ce alții au rostit mai ușor sau mai abil. Cui îi pasă? Nu mai visez la aprecierea gloatei.

Voiam să produc un aforism care se potrivește câteodată: Orice costă mult în lumea asta, doar norocul este ieftin. Dar ce este „norocul”? O afacere profitabilă, o pleaș că-că zută din cer, privirea unei frumoase, aprecierea unei somități, lozul cel mare, potul, o abilitate nativă incontestabilă cizelată de maeștri, eugenie, să scapi viu, dar mutilat, dintr-un accident,...? 

 

Nu pot fi mamă pentru mama.

Am fost lângă ea aproape două săptămâni și boala ei a intrat încet-încet în capul meu. Este o suferință devastatoare. O întoarcere la copilărie așa de tristă, de patetică, de nenorocită, că nu vrei să mai respiri, te afunzi într-o aberație, în anomalie, cazi în iad.

Am fost blocat, anulat, refuzat. O vină a crescut în capul meu ca o ciupercă atomică și sunt deja o ruină pe dinăuntru. Din mine iese fum.

Vorbesc singur. Rup vorbele și le rostogolesc. Repet și mă reped, vreau să spun tot și nu se poate...

De ce să trăiesc pur și simplu? Dacă nu sunt legumă sunt acaparator. Mă întind peste ceilalți; o fantomă, un nume, o furtună, deci... toate laolaltă. Mă întind și apoi mă usuc. Rămâne amintirea puterii. Efemeră. Pentru ce? Ce sau cine? Energia se transformă...

Am umplut zeci de caiete cu întrebări. Lui Zarathustra i-a răspuns Ahura Mazda, el i-a șoptit lui Nietzsche, lui Niels Walsh, Dumnezeu, altora Maica Domnului le-a arătat un semn cosmic, pe apostoli i-a luminat, indubitabil pentru creștinul onest, Isus, iar înainte de... Chiar aceștia s-au îndoit! Este o listă mare de iluminați. Mă gândesc și la Newton, Einstein, Euler, Bohr și cine mai e... sau a fost... Prea mulți, exagerat de mulți iluminați. Însă nimic nu a întors sensul evoluției. Doar imaginația. Visul.

 

Murind ne pierdem în vis. În visul despre labirintul cu o singură ieșire fastă. Toate celelalte sunt nefericite. Avem permis oare să alegem labirintul? Visul Morții este un vis al tuturor viselor. Neputând să mai aștepte trupul se distruge. A zis cineva că Viața este altceva decât Mister? Înșelătorie. M-a amăgit cu imagini despre Paradis, cu minuni de neatins, cu Uriași ce pot cânta divin la Inteligență, și m-a înnămolit în mlaștinile puturoase ale neputinței. Veți spune că m-am amăgit de unul singur. Fariseilor! Dar voi cine sunteți? Agenți ai nebuniei? Demoni? Garagațe...

Privesc cum mama se stinge. E un copil bătrân fără dinți și fără minte, cu fața acoperită de șanțuri. O privesc și dincolo de vedere. O știu de când mă știu, sau cred că pot ști ceva. Este cel mai vechi prieten al meu care mi-a vrut sincer binele. Binele, așa cum l-a intuit fiecare, Fericirea, iar fericirea este mulțumirea de sine. Sincer a crezut în Isus, Maica Domnului, Dumnezeu, și toți sfinții, sincer a ascultat de preot, de soț, de cunoscători, de specialiști,... A fost o ființă cuminte, supusă. Și acum este încă. O doare capul să mă asculte. Am o voce rock, agresează membrana care ne rezonează drept în creieri.  „Taci, te rog! Mă doare cumplit capul!”

 

Toți știm cuvinte pe care nu le putem rosti. Și altele pe care le confundăm, dar cei care alterează conștient o frază devin artiști. Își zic dadaiști nu afazici! Poate există o poezie a celor confuzi la minte. Însă peste toate stă fobia. Teama că logica acestei lumi nu are sens, că e un bluf divin, ori cine știe cum? Iar fără logică, ce-am deveni? Și visele noastre au credibilitate în lumea lor, însă după ce ne trezim, ceva mai trăznit, lipsit de orice... Am descoperit translatori. Din nonsens extrag tot ce vreau eu să cred. Cu sinceritate, adică în mod cert. Certitudine? Nu există așa ceva. Locuiesc pe un fir subțire...

Mă gândesc la o revedere dincolo de lume, sau în altă lume, sau... în infernul paradisiac. Ne recunoaștem deoarece... dincolo de memoria mea există memoria altcuiva, iar dincolo de cele două memorii se află o memorie a serverului și poate dincolo de serverul umanilor este unul suprauman și tot așa... Memoria noastră se păstrează în n piese în lumi paralele pe care ne permitem să le străbatem spiritual. Și ne revedem deoarece gravităm în grup. În viața de Dincolo ne așteaptă exact ceea ce credem că poate fi. Fără speranță nimic va fi, iar în nimic nu ne mai putem regăsi. Cred că orice teorie, de necombătut, exagerat de sigură, conține ceva fals. Pentru că se referă la lumea imaginară, care, conform elucubrațiilor matematice, o înglobează pe cea reală (existăm în abstract, în „lumi” sau „mulțimi de numere”).

Ne vom recunoaște oriunde vom ajunge, în oricare altă ordine, în universul simetric, așezați de o voință străină să gravităm unii în jurul altora.