L'homme qui rit

Victor Hugo a scris în 1869 un întreg roman despre un personaj cu rictus perpetuu (ca de clown), datorat mutilării infantile. Ideea sa a fost adaptată, peste aproape șaizeci de ani, la Lemnulsfânt zis Hollywood, în scenariul filmului „The man who laughts”, iar – observați științific relativitatea! – după zece ani și mai bine, un desenator a reluat personajul în cunoscutul serial de benzi desenate „Batman”. Nu se poate să nu îl fi văzut pe celebrul Jack Nickolson în celebrul rol „Joker”. „Ha-ha-ha-ha-ha!”, domnii mei, un personaj sadic, malefic, lăudați-l cum doriți, priceput să plângă și să râdă, să se prefacă, să mintă, să amenințe ori să ruineze viețile adversarilor sau întregii turme, în hohote. Ha-ha! A zis cineva că ficțiunea este o intuiție? Sunteți siguri că nu a fost profeție? Prea puțin contează cum s-a modificat povestea în timp, este, să recunoaștem, o temă care le aprinde beculețele amatorilor de horror.

Cine ar fi crezut că simpatic-sadicul Joker se va regăsi în istoria crudă a întunecatului popor nord-dunărean, numit... valah? Este damnațiune, vă spun. Cred că o slujbă masivă de exorcizare ar fi tot ce poate salva acești oameni ne-norociți. Vă rog să îmi scuzați fixația pe o temă istorică dar, mmm!... nu pot să tac. În mai toate limbile slave italianului i se spune „italianski”, ceea ce este un neologism iubiți istorici filologi. Incredibil, chiar și ei au „neologisme”-le lor! Dacă dați pe poloneză la Google-Translate, „italian” se spune „włoski” iar „Italia=Włochy”. Un simplu raționament ne poate spune că slavii au numit toți romanii „vlahi”, în vremurile vechi. De-aici până la originea cuvintelor slave din limba românilor n-aveți decât să treceți dincolo de zidurile bisericii pravoslavnice, creația fraților Chiril și Metodiu, care a pus nume localităților, conducătorilor obștei, uneltelor noastre și   ne-a exportat mințile. Aleluia![1]

Am să pun alături altă aberație a Istoriei naționale. „Adevărul despre revoluție va fi făcut public după nouăzeci de ani.” Ce înseamnă asta? Că „adevărul” se cunoaște. Adevărul este:

1.     Că n-a fost revoluție;

2.     Că primul șef de Comitet a fost-este agent străin, prin urmare acest stat nu este-nu a fost suveran;

3.     Că nu va fi făcut public niciodată adevărul despre evenimentele sângeroase din anul de grație;

4.     Că probabil, oricare dintre conducătorii ulteriori ai statului este, a fost, agent străin;

5.     Că toți conducătorii statului își țin gura în această poveste, deci sunt simpli trădători naționali.

Să revenim la Joker. Faptul că reușește mereu ține de sistem. Cum a fost creat un sistem care i-a dat bufonului sceptrul? Sistemul actual se aseamănă conducătorului său, adică este sadic, deci criminal, dar, să recunoaștem, cel puțin ne ucide râzând în hohote.

Trăim în Gotham City, un oraș infect, cu locuitori incapabili să vadă că stau la degetul mic al unor mutanți. Ce poate fi Conducătorul? Este un rechin veșnic vesel, cu fața de om. Ce poate fi aghiotantul său? Un dulău cu fălci bine conservate și gurmande, extrem de integru și sentențios. Cum arată primarul orașului? Popular, local, primordial, diabolic, coruptibil și doctoral. Se aseamănă ciudat dulăului deși, se spune că este un fost pinguin. Fost, actual, cine mai știe și cui îi mai pasă? Rechinul se simte mai sigur între căței. Dușmanii lui sunt cei care îl prezintă lumii înotând în ape murdare. „Eu? Ha-ha-ha-ha! Eu     pe-acolo n-am mâncat și nici gura nu-mi miroase, domnilor! Dar vă pot spune toate istoriile voastre, așa cum mi le stenografiați. Sunt un prădător, ce vreți? Asta e profesia mea.” Joker este Judecătorul suprem. Știe tot, judecă tot, dă verdicte. Mie nu îmi va spune „Măi Florică nici nu știi cât de mare poți să fii”, deoarece nu folosește microscopul. Joker nu este cercetător, este prădător, exact cum spunea, sau... părea să spună. Ceea ce a fost spus, nu s-a spus vreodată, ori este scos din context și interpretat răuvoitor. Prădătorul poate fi lacom dar are miros.

Luat stricto sensu, cuvântul „Joker” înseamnă „glumeț – un tip care inventează și spune glume, bancuri, anectode, snoave, etc.” Unii s-au obișnuit să îl vadă în cărțile de joc, și acolo are rolul său, i se mai spune „nebun”, sau, dacă privim derivatul lui personificat, „the jokerman”, vedem saltimbancul ori, simplu și mărunt, tipul particular al unei persoane.

Cuvântul englezesc „joker” are o mulțime de sensuri în română dar nicidecum „jucător”. Coincidența fonetică este flagrantă în povestea aceasta deoarece „jucătorul” cocoțat de pe vârful valului pe vârful muntelui este chiar „Joker”.

Ești un om al munților, poți călca pe nori

Manipulator de mulțimi, ești un sucitor de vise

..............

Legea junglei și marea sunt profesorii tăi...

Vă place? Am extras din poezia (deocamdată) septuagenarului Robert Zimmerman (pentru cunoscători Bob Dylan), „Jokerman”. Sunt exegeți care, traducând ideea scriitorului, spun că vorbea în aceste versuri de Anticrist. Ei! Hai, măi! Să așezăm noi, simpli jokermani, marele Baubau chiar la noi în bătătură, șef la bucătărie! Drept este că e meșter la vorbă și râde bine de noi, domnule! Și, împotriva propriei noastre voințe și al bunului sens (ori simț), nu încetează să ne placă.

 

---

[1] Povestea mai afundată ne poartă tocmai spre limbaje vechi, cum ar fi cele protogermanice, care ziceau „walhaz” vorbitorului de limbi romanice, dar acolo este o amețeală care prinde alături de romani pe celți. De-aici, se presupune, vine welsh-ul, respectiv wallach-ul. Proto-slavii, și după ei ceilalți, au preluat și retransmis numele gotic al populațiilor romanice.