România fără gust

Știți cum spun spaniolii, „no me gusta”, adică „nu-mi place”, iar „nu-mi place” este pur și simplu o părere subiectivă, dacă... Dacă stai în recluziune, înapoi la celulă este mall-ul orașului, când ieși din pușcărie, satul este toată țara, iar orașul este universul. În carceră ai timp să vezi. Îți vezi familia, amicii, te împrietenești cu șoareci sau gândaci și poți vorbi despre lumea de afară cu lumea dinăuntru. Când te-ai liberat, tăticu’, nu mai ai timp să contemplezi! Te cotropesc știrile, te ridiculizează. (Sunt oameni importanți care se văd ca pe monumente. Dacă aș fi un asemenea individ aș vorbi despre mine la persoana a treia, „Matache vrea cutare lucru”, „Matache nu vrea să facă maiștiueuce”... Piticii se duplică. Ego îl povățuiește pe Alterego.) Nu mai raționezi tu pentru tine. Permiți persoanelor pertinente care te povățuiesc aparent pe gratis. Aparent, deoarece plătești taxe ori abonamente lunar. Am primit educația că venerabilii erudiți spun înțelepciuni rare. Ești deștept dacă le reții și le reproduci la rândul tău. Se cheamă că citezi. Este un orgoliu deosebit să-ți exersezi memoria de elefant. „Cutare a spus...”, „așa cum a zis...”, „conform apologului...”, „și acum o vorbă înțeleaptă a lui...”. Poți crede că un om important se adresează inteligenței, doar inteligenței tale. De la tv. Un profet a proorocit, de la tv, 20 de ani de evoluție în sărăcie și o eternitate de bunăstare. 20 de ani este cât o generație, prin urmare o generație de oameni s-a răzvrătit atunci când unul dintre părinții revoluției, teoretician și strateg, a spus, evident fără patos, că astăzi - și încă 20 de ani din acea zi - este interzis accesul la lapte și miere. Evreii, acest erou a fost evreu, domină câteva domenii în lumea noastră zămislită de Iahve într-un moment de plictis, iar unul este cel al profeției. Eroii mor și ceilalți oameni îi uită. Cine, de ce, când, cei tineri au îmbătrânit și au confiscat dreptul, după douăzeci de ani, să spună „bau!”. „După douăzeci de ani” de capă și spadă lugubrul politic s-a implicat, s-a amestecat în prolixul economic. „Alo, mai este cineva aici? A mai rămas cineva?” Este o ciorbă acolo... Mă cred singur în lumea aceasta pe care doar eu o văd drept lumea cealaltă!

Încă trăiesc mulți dintre cei care s-au născut în timpul guvernării comuniste, fuseseră învățați atunci și convinși că acela era viitorul întregii omeniri. Nu este greu să fii prostit când tot ce există în jurul tău îți vorbește despre acest viitor, când ești educat, crești astfel, ești obiectul drag al propagandei Statului. Un slogan neclar era rostit în mod clar „Partidul este Statul”. Ulterior un om a devenit Statul, dar asta se întâmplă în orice poveste orientală sau cu louisquatorze. Să schimbi brusc mentalitatea oamenilor care au acest trecut este, conform datelor, domnilor jurați, o crimă cu autori cunoscuți. Pentru crimele din anul acela au fost închiși de ochii lumii vreo doi bătrâni generali, după ce s-au bucurat douăzeci de ani de viața în rai. Apoi... au dispărut. Am strâns o cutie mare cu ziare de la începutul lui 1990. De ce au murit morții aceia? A fost cutremur. Dumnezeu le-a luat viața, i-a vrut lângă el...

Din 1990 am cunoscut pasiunea politică. Inițial nu am știut cum i se spune. Credeam că o minciună evidentă condamnă pe cineva la oprobiu general. Am aflat că nu cunosc nimic despre psihologia de masă. S-au reformat partidele, a pătruns rahatul politic în economie și, din acel moment am reprimat ceva în mine: siguranța vieții mele casnice. Eram sărac? Urma să devin mult mai sărac. 1990 a fost anul când a fost ucisă clasa muncitoare. Astăzi urlăm numai refrenuri despre clasa politică și clasa de mijloc, sau de brâu, de talie, deoarece... suntem hrăniți cu literatură din... probabil-vest. Dacă îd90 (înainte de 90), citai din creația unor zei cunoscuți și te limitai acolo, astăzi nimic nu mai este simplu, domeniul de inspirație este descumpănitor, pentru a despărți apele este nevoie de numeroase filtre, deoarece am intrat în era controverselor. Ceva este nociv sau „cine știe cât de rău” într-o versiune, dar minunat, cochet sau la modă și în fine este indicat pentru calități curative, etc. Să muriți sănătoși!

„Oamenii sunt la fel peste tot”, este o sintagmă de voie bună, prin urmare ce-au făcut unii pot să facă și ceilalți, dar se cunosc și alte vorbe despre calitatea indivizilor, așa încât bogăția s-a împărțit demult. Cine ar fi știut câtă bogăție era de dat? Târziu am dedus că oamenii fără tupeu sunt mâncați. Pe bune, chiar așa! Hăpăiți! Iată-mă-s în burta unui patron mic, mâncat de un șef mai important, înghițit de un mahăr de la conducere și toți sfâșiați de o multinațională care, la rândul ei este furaj pentru o societate financiară rumegată de o ființă care conduce tot. Buh! Când eructează boul acela, Amon-Ra să îl numim, se simte până jos.

Am înfrânt! România a devenit colonie. Modul de a scrie romanul „După douăzeci de ani” este cu limbă de șmecher despre meseriașul numit hoț, care ascultă la filarmonică un concert de manele, iar succesul „bărbatului de bărbat” se traduce în vorbele „fără număr-fără număr”... Dar există încă snobi. Inițial, „snob” însemna „lipsit de umor”. Cred că de fapt astfel trebuie să îl înțelegem. Persoanele prețioase care se cred de excepție adoptând tot ce pare în vogă sunt lipsite de umor. Între ele și maneliști nu văd mare distanță. Stați să îmi iau ochelari! Dar nu am bani de ochelari... De fapt nu mai am...

Mă întreb dacă o persoană cu venitul mediu sau mai..., își poate imagina cum este să trăiești fără bani? Asta poate însemna că nimic din ceea ce îți aparține ori te reprezintă nu valorează ceva pentru oricare altă persoană. Banul este unul dintre fetișurile omenirii. Să exiști fără bani alături de oameni, fiind om, este ca o ieșire din joc. Credeți-mă, asemenea persoane, raționale, normale locomotoriu, există. Și nu existau. Aceasta este una dintre victoriile capitalismului într-o colonie.

Priviți modul în care funcționează statul „România”! Împrumutul este singurul mod în care se poate produce echilibrul bugetar. Acest lucru înseamnă că statul are venituri mici deoarece: economia națională nu este bună, altfel zis performantă, sau, personalul bugetar este umflat, prea bine plătit, sau că banii pentru pensii, ajutoare sociale, asistență medicală și educație sunt cumva prea mulți, iar cei care beneficiază trăiesc în puf. Dar nu este așa. Dacă vrem să facem comparații putem ușor să descoperim venitul mediu per capita al românilor înainte de 1989. În mod uimitor pentru o economie etatistă fără datorii, adică fără probleme financiare, în care toți oamenii își permiteau un trai decent, inclusiv țiganii, țăranii și pensionarii, acest indicator era de trei-patru ori mai mic. Concluzia este că se trăiește mult mai bine iar economia „duduie”, cum spunea, dar pusese prost accentul un crocodil cu nume destul de tăricel. Nu pare adevărat...

Omul este un animal mincinos. Deoarece toți oamenii mint, iar fără adevăr nu ar exista logică, deci pentru a exista logică, toți oamenii sunt creduli. Iată-ne în mijlocul, în miezul paradoxului!

Minciuna simplă se cheamă glumă, minciuna elaborată este farsă, minciuna de la tribunal se cheamă mărturie, minciuna în afaceri se cheamă profit, minciuna avocatului se cheamă pledoarie, minciuna funcției se cheamă cadou, minciuna academică se cheamă plagiat, minciuna politicianului promisiune, a sociologului statistică, a savantului experiență, a teologului providență, a filozofului existență, minciuna guvernului se cheamă buget, minciuna parlamentului lege, minciuna medicului sănătate, a scriitorului ficțiune, a angajatului salariu, a reverendului speranță, a bătrânului destin,... Nu vă este clar? Pot umple ușor o pagină. Dacă privim într-un mod credul această risipă de vorbe am putea conchide: Adevărul este minciună. Mă repet? Repet o concluzie a situației din context. Suntem prinși într-un nonsens. În România, o țară din Europa, ceva confundă termenii ori îi minimizează. Să ne întoarcem la memorie.

În 1990 s-au vândut locuințe chiriașilor pe mai nimic. Nevolnicii s-au ales cu niște celule la bloc, puternicii au recuperat vilele scumpe. Cineva a oferit acțiuni la firmele deținute de Stat, apoi aceste firme au fost atomizate când s-a permis înființarea în interiorul lor a firmelor private.

Statul „România” părea bogat în 1990. În 1992 am aflat că era foarte, foarte sărac. Atunci deja dispăruse în triunghiul constanța-băsescu-nimeni flota comercială de peste 200 de nave. Sfârșitul anului 1992 a adus statului România un guvern de stânga. Politicii, persoane cu carnet de membru se ițeau iarăși, necunoscuți, nepătați, competenți. Se anunța sfârșitul războiului, sfârșitul sloganelor, devenirea într-o normalitate pe care mulți dintre cei de-atunci nu o cunoscuseră. Doar bătrânii. Fusese mai bine? Cu toții se uitau la Franța, la Italia, etc., cu o neasemuită dragoste de Europa. Și de NATO.

Pe români nu i-a protejat nimeni de nimic. În acei ani banii nefericiților s-au scurs în buzunarele unor nemernici. Astăzi acești nemernici fără conștiință, de fapt ce înseamnă conștiința?, sunt marii noștri ciocoi.

Cine a beneficiat de pe urma Caritasului, crahului băncilor BancPost, Credit Bank, BCE, BIR, al altor jocuri piramidale, fondurilor de investiții SAFI și FNI,...? Se știe foarte bine. Istorie? Tot o escrocherie.

Imaginea oricărui mare escroc nedovedit este de icoană a succesului. Morga lui este de părinte al capitalismului. Se crede carismatic. Destinul lui este să sponsorizeze partide, pe toate de-a valma, organizații filantropice personale, bodygarzi, biserici, cerșetori,... orice returnează un plus la firmă. Îl cunoaștem, ne lovim cu ochii de el pe știri despre opulență, avioane, domenii, afaceri, de obicei șmecherii de intermediere, investițiile în producție nu îl aranjează, viață de vip. Era un nimeni, își amintesc mulți... și-apoi se vorbește despre „Securitate”. Renumita organizație ascunsă din vremuri anterioare s-a regrupat în toiul absorbției fondurilor. Când procuratura s-a păstrat, tribunalele n-au modificat decât modul de a interpreta articolele unor legi, iar nevoile deschiderii spre eden s-au înmulțit, o nouă clasă a luat ființă pe teritoriu. Clasa profitorilor. Cei mai ascunși au rămas „agenții sub acoperire”. Câteodată, ceva îi descoperă, dar se retrag. Cu toții au fost de tineri în țări străine și preferă să stea „afară” cu banii făcuți aici. Ne-am familiarizat cu firmele fantomă, evaziune fiscală de tip offshore, scăderi sau creșteri ale cursului monedei naționale, prăbușirea bursei, venitul mediu sau minim și punctul de pensie, o mulțime de noțiuni financiare pe care le ignoram. În lumea noastră s-au înmulțit economiștii. Calculează cifrele negustorilor, au o legătură cu cel cu coadă... Se jură că sunt specialiști în exorcizare. Vând și indulgențe. Dar, religia s-a schimbat, preoți sunt bancherii iar bisericile se cheamă bănci. Omul se roagă la zeul său Banul. Dumnezeu este auxiliar.

Se pare că există chiar medici care l-au eclipsat pe Doamne-Doamne iar aceștia par făcuți din carne și oase. Sau poate nu? Medicul pretinde să fie numit nu oricum ci doctor pentru că te știe corpule cu bune și rele. A primit monopol pe medicamentele tari și pe traseul tău spre rai sau spre iad. „Câți ani de viață mai am de trăit, doctore?” Despre „șpagă” este vorba în ceea ce urmează. Știți cum se dă mită la medic? Îi oferiți un card bancar în care introduceți periodic bani. Este simplu pentru un om bolnav cu bani și la fel de simplu pentru un mort sărac. Cunoaște cineva un sărac genial? Vreo excepție. Orice sărac merită să moară devreme pentru că nu și-a cunoscut zeul.

În România, o țară ce rimează cu sărăcia, a trăi sau a muri, a fi sau a nu fi, nu interesează profesioniștii în medicină, dacă nu aduce venit. Constituția statului garantează dreptul la viață. Explicați-mi, ce înseamnă asta? De ce nu se garantează și dreptul la moarte? Ar fi ceva care să ne scandalizeze? După model vestic medicii s-au asociat chipurile profesional deși aceste asociații sunt sindicate care au scopul de a-i susține în orice situație. Malpraxisul nu are legătură cu moralitatea. Moralitatea este o calitate care dă gust vieții. Să condiționezi actul medical de onorariu, pentru a ridica șperțul, șpaga, mita, la nivelul unei somități, este subuman. Putem vorbi și despre bestialitate.

Oare există o limită? O linie, o bornă, un stop pe care să-l admiți pentru îmbogățire? Ori această dorință de a acumula și a nu împărți, este ca obezitatea, o boală? Mi-am zis că un om inteligent este bogat oricum pentru că a fost dăruit de natură sau cine ce-o fi, prin urmare el știe, deci poate avea o limită de bun simț. Dar și aici s-au format niște straturi de putere. Banii deschid porți care te saltă în lumi superioare. Discuțiile între magnați sunt... ehe! Memorabile. Se vorbește din gușă. „Aa, sigur... Evident... N-natural... Absolut...” Discută despre eternitate noii noștri babani. Orice nație merită să aibă babanii ei. Barabulii, bubulii, ce contează! Să nu-i întrebați cum au făcut primul milion fiindcă vor zice că l-au fabricat, l-au mlădiat în cel mai cinstit, muncitoresc mod. Sunt niște nuanțe aici dar ei n-au furat niciodată... Pentru că n-au fost dovediți în instanță.

Instanță? Oamenii care ne judecă, incoruptibilii României? Vai, îmi este atât de rușine că uneori îmi vine să plâng. Cui ne deschidem noi sufletul, Doamne?

Magistratura nu se implică în facerea legilor. Legile sunt făcute, majoritar, de avocați. Este oare corect? Cineva implicat în actul justițiar face legile? Nu este corect, este imo... Dar nu este ilegal. Eu îmi fac o lege că am dreptul la sporuri profesionale, de stat pe scaun, de privit pe tabletă, de apăsat butonul colegului, de chiulit, etc. și dreptul la pensii speciale. Vreau mai mult. Birou spațios, cameră la hotel, secretară tânără, loc de veci la Belu, funeralii cu pușcași. Și mai vreau ca toate legile să fie interpretabile acum și-n veacul vecilor, să existe lipsa de procedură, să se prescrie pedepsele, să se instituie starea de bine și de pace pentru toți clienții mei. Amin.

Aceste minuni legislative ne tot aiuresc, încă de la începuturi. Aflăm cum se produc legile în camerele legislative, ascultăm dezbaterile, cu tirade deputățești faimoase, dar în afara unei certe fără rost nu înțelegem care-i rostul. Cel puțin eu, nu. Apoi aflăm cum se construiesc niște „Ordonanțe de urgență”, ce înseamnă „Asumarea răspunderii legislative” și... înțeleg că n-am înțeles ce înseamnă „democrație”.

Pentru ce o națiune cu un nivel de viață scăzut și-a atins brusc plafonul și scade periculos, adică se prăbușește economic la un „șmen” tras de... Grecia, să spunem? Dar putea fi la fel de bine Polonia. Pentru că...

Din 1990 s-au succedat la așa numita „Putere” niște personaje. Acest cuvânt, „Putere”, vizează găștile de top ajunse acolo unde se împarte bugetul statului numit în constituția sa „România”. Țara se cheamă „România”, statul creat pentru administrarea ei se cheamă tot „România”, astfel încât, conform DEX, țara=stat. Dar pe cine doare o simplă ambiguitate? Aceste găști, bande, echipe, organizații, camaraderii, aparent ostile, au, luate en-gros, ceva în comun, apostila „clasă politică”. Frații mei, iubiții mei, o clasă include mama, bunica, tatăl, frații, copiii și nepoții până la aranjamente de n luate câte n. După ce s-au instituit, s-au cunoscut, s-au înfrățit în acțiune, s-au și clasificat. Cei mai mulți au apărut pe filiere diverse din trecut. Ce este de repetat? Școala poate...

Fabricarea studiilor, și a diplomelor, nu?, a devenit afacere de mare profit (nu de mult timp este și afacere de stat). Grădinițe, școli, institute private, au prins să guste din bogăția lumii. Profesorii noștri ne-au învățat să ne bucurăm de vidul intelectual din școli pentru a ne sărăci părinții. „Vreți să aibă rezultate prostovanul la școală? Îl medităm chiar noi profesorii plătiți din buget! Uo, avem salarii mici!” Tot mai puțini elevi ajung prin propria lor voință la o școală superioară. Și atunci s-au inventat facultățile facultative doar la învățat, dar obligatoriu plătite. Poți învăța cât doi într-un an, iar, de ești bine susținut, să devii master e o glumă. Înveți ceva la fabricile acestea de masteri. Tupeul. Dacă îl guști îl vrei ca pe glutamat. Ne-am umplut de masteri. Principala lor preocupare este șmecheria. Mulți s-au învârtit deja. Trec dintr-o barcă în alta, se eschivează de orice poate cere efort de concentrare, caută o viață relaxantă într-un post ce promite... O funcție cu noroc. Aceștia ridică nimicitor salariul mediu în România. Din salariul mediu se calculează pensiile. Calculul este nemilos, numără morții de mâine. Totuși, sărăcia este endemică. A fost mereu. Eminescu a putut să scrie în cea de-a treia scrisoare trimisă unui „adrisant” închipuit, despre sărăcia pe care o apăra Bătrânul, afirmând că este a lui. Cu asta s-au ocupat toți principii și ciocoii din țările dunărene. Au apărat sărăcia în loc să o izgonească, să o omoare! Dar sărăcia nu a fost și nu este a lor. De-asta l-aș contrazice pe..., nu mai am pe cine. Sărăcia a fost a celor care n-au avut tupeu în viața aceasta. Pe ei nimeni nu i-a apărat, însă trebuie înmulțiți deoarece lor li se adresează toate minciunile din lume. „Pentru voi au fost create, proștii și săracii noștri!”

Ajuns la bătrânețe un om a aflat ce înseamnă pensia. Apoi, dacă nu o știa deja, devine victima unei instituții vorace. Industria sănătății are un prim periferic, dispensarul. Acolo există, majoritar, două femei, una denumită doctoriță, cealaltă asistentă medicală. Aceste femei sunt flămânde. Viața lor trebuie să fie mult mai fericită decât a noastră, niște boli de oameni. Evident ciocoii și rudele lor nu vin la dispensar, se duce dispensarul la ei. Dacă nu mulțumești cuplul, nu te mulțumește nici el pe tine. În clădiri mult mai mari și chiar mai terne ești așteptat de gurile specialiștilor. Laboratoare, cabinete, laboratoare, alte cabinete, sânge, urină, aparate, măsurători, anamneze, diagnostice... Una dintre legăturile cu industria este farmacia. Farmacia, drogheria, apoteca, ne oferă un fel de hrană pentru organele noastre. Probabil zic, probabil ați auzit cumva despre „Casa Națională de Sănătate”. După denumire poți crede că este o locuință națională, la țară, cumpărată de numita Sănătate sau este locul unde intrând te însănătoșești,... Dar de unde, oameni buni! Este locul unde dispar banii taxați populației pentru a hrăni Industria. Stați puțin, lăsați-mă doamnă, de ce acești bani sunt mereu mult prea puțini pentru a susține sistemul (i se spune de sănătate, dar să nu ne înduioșăm)? Răspuns: Pot fi trei cauze: Ori sunt greșit distribuiți acești bani, ori se strâng prea puțini bani din taxe, ori și una și alta. Observați, nu vreau să spun că se subtilizează!

În vremurile reprobate acești bani ajungeau „sistemului de sănătate”. Poate că nu era modern, dar cel puțin era mai mare, mai mult, niciodată nu s-au oprit taxe atât de importante! Și vă spun, niciodată un medic, numit, datorită plimbărilor la simpozioane în toată lumea sau numărului mic de victime, somitate, nu cerea atâția bani pentru o simplă consultație. După aceea, oho! Are altă valoare decât bani-bani-bani viața unui om în ochii unui asemenea medic? Credeți că mâna acestui individ este mâna lui Dumnezeu sau a Satanei? Pentru răspuns corect primiți un vaucher la prețul călătoriei spre veșnicele plaiuri ale vânătorii. Am auzit justificări... dar nu le cred. În America, nu-i așa, chirurgii sunt ba-ba-bam și ba-ba-bam! În America bancherii, actorii, soldații, sălbaticii, extratereștrii aceia de americani ne transmit lipsa lor de umanism. În toate.

Industria a deschis apoteke la fiecare colț de stradă, la orice mijloc de stradă, la parter, etaj, oriunde și ne îmbie: Un card îți aduce o ieftinire de 10%. Privește ce minunat aranjament al cutiilor de medicamente! Fii optimist! Cât mai poți cumpăra medicamente, venerabile pensionar, trăiești!

În apropierea lor sunt pompe funebre iar lângă spitale și-au găsit loc noile biserici.

O nație tot mai bolnavă, pe moarte. Părerea soci-ologilor este că populația Europei a îmbătrânit. Această îmbătrânire este prima între cauzele crizei financiare. Nu mai sunt bani de dat la moși. Imaginați-vă! În țările dezvoltate la mușchi, speranța de viață depășește bine optzeci de ani, la noi este dedesubt cu aproape cincisprezece, pensiile sunt substanțial reduse, totuși se caută mereu o modalitate de a le scădea modificându-se calculele. Aceste calcule reprezintă flagelul care ucide oamenii cu venituri mici. Cum poate un funcționar de la „Casa de pensii” - numele de „Case” pe care le-au primit cele două instituții a fost inventat de același individ care a făcut sloganul „Dormiți liniștiți, FNI are grijă de banii dvs!” -, deci cum ar putea, și de ce, să înșele... bătrâni care încă mai trăiesc? Diferențele nu sunt create de săraci ci de îmbogățiți, din momentul în care se simt în siguranță. După facerea legilor „organele de ordine” au prins o sfiiciune de neînțeles. Polițistul pe stradă? Pasăre rară! În schimb, se afirmă, la televizor, „organele de control”. Controalele se fac la vedere, cu proiectoare și discursuri. Din vremuri ceaușiste, inspectorii de orice fel, nivel, magnitudine, au acceptat mită. Chiar dacă păreau zmeii-zmeilor, dacă se manifestau cumplit, nu refuzau atenția oferită discret sau la vedere. Astăzi lucrurile se poartă altfel. Deoarece ne adaptăm tehnologic, importăm-importăm, controlorii, inspectorii, polițaii de șosea, funcționarii câți sunt ei, educatori mari și mici, instructorii, întregul corp medical, frizerii, ospătarii, instalatorii, poștașii, preoții, groparii,... au cu toții nevoie de facilități, iar șpăgile au crescut. Onorariile, scuzați-mă domnule doctor!

Începând cu anul 1990 românul de rând, fraierul, momâia, needucatul, prostul, a auzit despre binele pe care-l aduc NATO și Uniunea Europeană. Deoarece mă încadrez la toate categoriile expuse, întotdeauna am fost atent la emisiunile de alfabetizare politică și am înțeles, exact ceea ce se dorea, de la prezentatorii și comentatorii tip TV. Am explicat și altora, într-atât am fost de convins cât este de bine ce ne doresc cei din restul civilizat al Europei, noii noștri prieteni. Mereu a avut România prieteni. Uneori nu și-i dorea însă ei au dorit-o. Turcia, ați descoperit?, a fost și este o veche prietenă a României, Grecia, ne-a vidat financiar și în trecut și acum, o mare prietenă, Franța, Italia, dar mai ales, mama (sau tatăl, deja sexul nu mai contează) noastră America. Cât și-au mai dorit românii să le vină și lor americanii! Și l-au adus pe NATO. Să fii membru dai cotizația și cumperi tehnologie scumpă second-hand de la aliați pentru că, vai, România nu produce tehnologie militară! Tot ceea ce se făcea la noi a devenit subit învechit, neperformant. Și a murit industria militară, apoi a fost rândul întregii industrii să moară. Am pierdut, nimeni nu știe cum, piața noastră externă. La început s-a povârnit CAERul, din partea lagărului, după aceea am văzut cum mor legăturile noastre în lumea arabă și... exporturile n-au mai existat. Astfel a trecut România de la socialism spre capitalism. A fost o experiență traumatizantă. Cei care s-au adaptat au fost tovarășii, activiștii, securiștii, unii veniți chiar din străinătate, cu o experiență de nemaivăzut. În anii 90 a fost lansat bazarul oriental și la noi. Nu am scăpat de el nici acum, doar suntem un popor oriental, de origine mediteraneeană. Istoria noastră recentă vede următoarele evenimente: Intrarea grupei în NATO, accesul la Uniunea europeană, războaie, războaie, legi, parlamentul, succesiunea partidelor la putere, crize mondiale, și-atât. Nimeni nu va spune un cuvânt despre dependența economică și politică, despre enclavizarea românilor în Europa. Mai vede cineva un viitor favorabil pentru România? Probabil un politician. Și-atunci, la ce le-a trebuit vesticilor colegialitatea românilor în parlamentul european? Avem faima în lume că suntem un popor de țigani deși țiganii clamează că nu au drepturi în țara pe care au ales-o oficial să le poarte numele, Rromânia. Să revenim... la ce? La rațiuni de strategie politică, implicit economică, dacă nu știați. Nu simțiți că am fost colonizați?

Coloniile moderne sunt colonii financiare. Devenind dependenți financiar am fost îngurgitați economic și politic. În fine, am fost, știe cineva când s-a mai întâmplat acest lucru?, ocupați cu baze militare străine. Influența colonială s-a implementat astfel:

Ptcă distinsul cetățean s-a scuturat de constrângeri, în numele lui s-au împrumutat, să fie construită infrastructura, guvernanții. Un stat din lumea a treia care vrea să împrumute pe piața externă, este o oaie rătăcită. Băncile stau cu ochii pe agențiile de rating financiar internațional și oaia noastră a descoperit ce mizerabil este prețul ei în viziunea acestor mașini de dat scoruri financiare. Să iei bani din marile bănci este discriminatoriu. Și atunci oița a privit plină de speranță lupul. Este un mod de a înțelege logica de tip colonial intitulată „Lupul ia tot”. Fondul Monetar Internațional (FMI) este o bancă înființată după WW2 – acesta a fost războiul creat special pentru hegemonia americană – cu capital majoritar american, care dă credite mici dar importante, cu dobânzi atractive, statelor care acceptă condițiile foarte simple și foarte politice prin care își pot recupera banii. Condițiile sunt, vinderea proprietăților statului și creșterea taxelor. În acest mod crede FMI că poate recupera împrumutul. Acceptarea acestor condiții deschide cealaltă pușculiță, „Banca Mondială” și, eventual „Banca Europeană de Dezvoltare”, cuprinse instant de o bună impresie. Apoi tresar agențiile de rating și te văd. Din oiță devii oaia grasă. Parcă și celelalte bănci lasă dobânda mai jos astfel încât statul se îndatorează nesățios, prin reprezentanții săi, de ex. că au ieșit iar în față, Fl. Georgescu și Mișu Negrițoiu. (Indivizii aceștia de ispravă, din foști banali economiști în socialism au devenit guru în afacerile financiare din mediul autohton. De câte ori îi văd îmi par Nețoiu vorbind despre fotbal. Desigur, pertinent, însă au fețe de păpușari). Problema statului este că nu se mai poate opri din împrumuturi și că este vândut la drumul mare de orice măgar ajuns în fruntea turmelor. Este un mod simplu de a mări specula, de a corupe definitiv spiritul cetățeanului. Pentru instituțiile externe, să impună soluții politice, nu mai rămâne decât un mini-milimetru. „România este un stat suveran”! Mai crede cineva în această marcă a Constituției sale? Fostele firme de stat au fost vândute străinilor, restrânse, pentru a intra în buzunarul dubioșilor privilegiați locali, sau dărâmate. Terenurile agricole sunt tot mai căutate de bogații Europei și nu doar. Aceștia cultivă mâncare ecologică pentru locuitorii vestului civilizat și canceroasă pentru locuitorii patriei noastre. De ce? Contractele... Sunt asaltați de contractele avantajoase ale... ale mamei lor Europa. Producătorul român a învățat același traseu. Investiția urlă: Profi-i-i-i-it! Și oamenii mor. Dar nu toți. Florin Georgescu, Mișu Negrițoiu plus Nețoiu, nu. Ce ne facem, că avem o creștere demografică negativă?

Cât de cumplită este dependența economică de instituțiile financiare se observă în cazul crizelor eco-fin. O criză economică și/sau financiară se propagă spre statele sărace și se amortizează acolo. Criza din 2008-2009 și-a trimis unda de șoc în groapa noastră și continuă în 2012 să influențeze negativ economia română. Am zis „economie”? Să fim optimiști! Influențează pozitiv pierderile. De fapt cea mai mare criză în statul român a fost și este criza de responsabilitate.

De ieri-alaltăieri legile europene au început să prevaleze. Dacă ești nedreptățit de judecătorii noștri sau dacă legea diferă, te-așteaptă la CEDO rezolvarea problemei. Totul costă. Pierderea unui proces în care ataci un verdict dat de judecătorul statului român va duce la plata daunelor din bugetul statului format de contribuțiile cetățenilor, niciodată de funcționarul care a generat pierderea. Adică nimeni nu răspunde pentru că nu se dorește ca funcționarul să accepte legi care să îl responsabilizeze. Și parlamentarul, funcționar de stat se numește.

Comentatorul, bine plătit de un website financiar, observă cum ne observă observatorul anglo-american (scuzați carambolul) și ne amintește ori de câte ori poate că „The Economist” știe, el, jurnalul, prestigiosul bla-bla-bla, că România, respectiv statul, nu poate absorbi fondurile europene și se lamentează cameleonic. Tot Universul cunoaște pentru ce: e corupt, dezinformează, nu are capacitate administrativă și nu înțelege funcționarea instituțiilor europene. Der Punkt! O fi un Economist anglo-american dar nu văd acolo decât o ghețărie alemandă. Nu cred că ați observat frivolitatea ofertei. Aceste sume se oferă o anumită perioadă, un an..., și se pierd. Se oferă și nu prea. Asemenea culmei culmilor delicvenței sau criminalității care se subscrie, după cât timp?, dacă nu a fost judecată, nu importă cauza întârzierii procesului dar mai ales dacă a fost sau nu infracțiune penală! Legile impuse românilor de FOP (Flămânzilă-Om-Politic-Care-Se-Alege-Pe-Sine-Și-Papă-TOT) au legătură cu FMI. Evident FMI este la esență american, America este, să observăm doar, un concurent economic și financiar al Europei și... povestea merge mai departe. România? Este înspăimântătorul loc unde cresc vampiri! Și nici măcar acolo. Transilvania este, sinonimul negurii capătului pământului! Însă nu toți oamenii sunt inculți. Soros, spre ex. nu este, probabil nici Bill Gates, sau... cine o mai fi într-o încrengătură de bunăvoință și simpatie evreiască. Tuturor le zâmbim seducător cu gura știrbă: „Dă și mie un ban! Dă și mie!” „Români!”, spune scârbit omul din vest. „Sălbatici!”

Există o listă bine întocmită a investitorilor străini în România. De fapt este un tabel sortabil în care poți așeza la început țările cu sume investite, sau doar companiile, și sume... Despre profituri mai puțin. Încet, dar sigur-sigur, solul va fi golit de minereuri. Nu mai există firmă românească înzestrată să suporte producția care îmbogățește oricare altă firmă... străină. Fetișul particularului ideal care creează bunăstare de inteligent ce este s-a modificat în cel al „băiatului deștept”, o paradigmă a succesului nord-dunărean. Ăsta e vampirul! Au dreptate să se teamă de el adormiții din vest.

Străinii României învață românește! Unii dintre ei vorbesc stâlcit româna și ne spun emoționant că România este o țară frumoasă, că românii sunt prietenoși, că vor să cumpere proprietăți aici de simpatici ce le-am devenit. Câți români au proprietăți aiurea? Unii spun că mulți. Poate câteva sute de borci, țiriaci, becali și patrici. Nesemnificativ în comparație cu patronii externi care ne iubesc. Și nu este nevoie să se stabilească toți aici. Stau departe, scot profitul și introduc o lume de produse fără gust. Cine ar fi crezut, până prin anii 90, cât de insipidă este hrana din alte țări?! Conceptul cantității fără calitate a fost introdus de FAO (Organizația pentru hrană și agricultură) care ține de ONU și Codex Alimentarium, o carte despre ce ai voie și, după anumite norme, nu este nociv de consumat, în generoasa încercare de a combate foametea nemâncaților. Că pot muri de scârbă sau de cancere, helas!, de ce să ne împiedicăm de simple semne de înțelegere? Ați observat ce cantități uriașe de legume sunt produse în serele câtorva țări și cum ne invadează an de an? Odată cu ele ne toacă la cap televiziunile cu rețete savuroase care le folosesc, plus un milion de condimente din indochina cosmică... Și cât de violent ne agresează! Canalele tv și de internet sunt asemenea acestor legume, totalmente lipsite de gust, colcăie de viermi, de reluări, informație redundantă, prost întocmită, contradictorie, adesea mitocănească, ne vindem până și ciorapii abia purtați, copiii, nevestele, fecioria, ne etalăm fals pentru că ne mințim așa: „Ați vrut libertate? Astfel arată libertatea. Aveți libertate!”, dar în acest ocean de arome, bunul gust a murit, iar când vor muri și cei bătrâni, chiar și amintirea bunului gust va pieri. Aleluia!