Dimineața

Mă trezesc dis-de-dimineață cu aceeași obsesie. Trebuie să ajung la serviciu la timp altfel nu-i de bine. Serviciu... Ce stres! Întotdeauna, fără excepție, plec puțin mai târziu astfel încât, implacabil – destin crud! – întârzii. Cum ies din scara blocului mă întreb ce am uitat, insistă în mintea mea sentimentul că lipsește ceva, însă, orice-ar fi, nu mă întorc din drum că-mi merge rău  – oricum totul merge din ce în ce mai rău.

Ies pe ușa din dos și, cum trec prin apropierea stației termice, deodată, mi se pornesc angoasele...

Strada a fost asfaltată anul trecut și este deja găurită ici-colo, în parte fiindcă s-a fărâmițat asfaltul, pe de altă parte datorită lucrătorilor de la gaze ori canalizare... Și-mi spun: Cine, vorba ceea, îi controlează pe toți măgarii ăștia? Cine permite la primărie să se facă lucrările? Cine le recepționează? În fine, mă deturnează numeroase bălți, maidanezi, rahați de câine, pisici negre, gunoaie...

Și nu mă pot cenzura sa calomniez aleșii prostimii care din capitaliști sălbatici au devenit funcționari și manevrează domestic banul public. E drept că uneori înjur pe bune câte un șofer care trece cu viteză prin balta mare, iar conținutul acesteia se consumă pe hainele mele... dar, sunt hainele mele de serviciu, de angajat la patron. Patronul mă vrea, mă așteaptă să-i aduc profitul, ăsta-i sloganul din mintea mea când vreau să traversez bulevardul ticsit de automobile care abia de înaintează pe un sens și ar trece fără remușcări peste mine când ajung pe celălalt sens. „Dumnezeii... nu vedeți că merg pe zebră?”

Dar trec alergând să nu stresez conducătorii auto și mă bucur de gazele eșapamentelor, mai ales când pe stradă trece accelerând câte o străbună a autobasculantelor și lasă un nor de ceață asfixiant. De cum se îndepărtează norul de gaze intru în norul pe care-l ghidează măturătorul de la REBU sau altă firmă ce ridică praful din București. Spre slăvi. De ce nu se curăță străzile noaptea, cum se face în orice oraș civilizat, cum se făcea nu demult și pe-aici, nu înțeleg. Un oraș administrat măiestru de șapte gospodari selectați prin vot uninominal! Fiu! Ce minune a Universului! După ce trec pe strada aglomerată din vecinătatea spitalului, cu trotuarul aproape ocupat de mașini, eu mă grăbesc, și trebuie să mă grăbesc, pe carosabil... ajung asudat în celălalt bulevard care este blocat la rândul său, pe-aici trec și tramvaie... alerg, trec dincolo și intru pe străzi mai liniștite. Aici încep să am probleme cu câinii. Unii mă sperie când merg pe lângă curte, și latră ori mârâie chiar lângă mine, alții zac pe trotuar și mă gândesc la haita de câini ce stăpânește străzile în timpul nopții, iar acum se odihnește. „Norocos sunt să nu locuiesc pe-aici!” Dar mă împiedic de obstacolele aflate pe trotuarele distruse parcă de cutremurele devastatoare ale trotuarelor și iară nu pot să nu pansez la trotuarele din Bucureștiul de altădată, din poze. Erau perfecte. Ne întoarcem în preistorie, devenim gorile... Îmi rup pantofii, îmi luxez gleznele, alerg spre serviciu, acolo se afla patronul... El mă așteaptă să-i ridic profitul.

Iată-mă înaintea pieței Gemeni! Vizavi, peste trotuar este florăria. Rromii, pe limba noastră „oamenii”, s-au lățit cu afacerea pe tot trotuarul în detrimentul gagiilor. Iar gagiii, mandea, cum ar veni, trec prin fața tramvaiului. După care virez la stânga și merg întins către biserica Popa Chițu, celebră pentru icoanele sale care reproduc imaginile lui Eminescu și Alecsandri, și-mi pare că icoanele mă deplâng, de-acolo mă precipit peste strada Maria Rosetti. Dacă bat clopotele, dintr-un bloc apropiat bocește un câine cântăreț. De obicei automobilele care vin din centru și se duc spre Calea Moșilor, aleargă cu zecile și până trece turma sunt nevoit să stau. Am văzut totuși indivizi care trec prin fața lor fără să le pese. Pe trecerea de pietoni. Eu aștept întotdeauna. De-acolo e cale dreaptă pe o strada cu sens unic, deși nu se ține seama de indicator. Îmi spun că de-ar folosi camere video mobile care transmit pe frecvențe radio și le-ar muta zilnic prin oraș, poliția s-ar îmbogăți. Nu pot merge pe trotuar pentru că este ocupat cu materiale de construcții sau mașini, ba într-un loc mă sperie un câine ascuns de un gard metalic. Se repede în gard când mă mișc pe-aproape și nu m-am obișnuit. Dar nu mai este mult. Ajung pe strada Termopile unde Leonidas sub înfățișarea unui bătrân invalid îmi urează o zi bună și aproape alergând virez pe strada Arcului.

Ajung în fine, deschid poarta și salut persoanele aflate în curtea mare, însă acestea de obicei mă ignoră, totuși paznicul îmi strânge mâna și mă tutuiește, iar din spate vine însuși directorul tehnic Marin Stancu și-mi spune: „Să știi că am discutat ieri situația ta cu patronul și doamna. Amândoi sunt foarte preocupați de situația ta, mai mult doamna aș putea spune: Matache nu are încărcare, zice și te-au pus pe lista de disponibilizări...” Încărcare! Parcă aș fi basculanta bătrână și goală care mă așteaptă zilnic la aceeași oră să tragă un pârț cețos... Nu, e doar obsesie!

 

11 Nov, 2008