Petiție spre mult mai sus

De câte ori îmi citesc pretențiile filozo-cumva, îmi par doar scâncetele unui complexat al zilei. Sunt tot mai departe, în speranțele mele rudimentare, de mai bine, de admirație sau de un rahat turcesc cu moț de simpatie.

 Nevastă-mea mă privește ca pe un străin care i-a defectat viața, fiică-mea ca pe un ciudat, definiția ratării în varianta fără alcool sau droguri, frații ca ruda lor săracă, nepoții ca pe „poullet aux oeufs d’or”, sau nu mă văd, puținii amici ca o rezervă, magazia lor pentru defulări, altfel stârnesc un continuu stress al inutilului și disponibilizabilului (o vorbă cam lungă!). Bursa mi s-a prăbușit brutal în vine, iar orizontul s-a blocat pe bătrânețe. La naiba cu simțul umoristului care mă credeam, la naiba toată lumea care își urlă bunăstarea, succesul și libertatea, lumea apreciată, cu bani. Am aflat de curând că este falsă, iluzorie, o minciună care mă ciuruie la foc automat. Adevărată e doar incapabilitatea de a-mi intui fie și o săptămână din ceea ce se permite să mai exist aici. Sunt victima cuiva și habar n-am a cui. Și dacă aș ști?...

Am renunțat la toate punctele mele de reper. Nimic nu mai are valoarea de pornire. Aveam deferență pentru câteva personaje, aveam viziuni și idealuri, pichetam nedormit porțile spectacolelor, admiram talentul și specialiștii, perfecțiunea ca stil și experiență, măiestria. Era ca o substanță în care se poate respira supraomenește. Nu am atentat la soclurile lor. Azi le-aș mâzgăli. Aș da cu târnăcopul, le-aș surpa. Nu mai am admirație pentru nimic, talent, nume, vedetă, mit. De ce să am inhibiții? Și dacă exist cerșind? Oare nu asta am făcut mereu? Vă rog să îmi dați atenție, să-mi spuneți „bună ziua” dacă vă salut, să-mi oferiți un glonț în cap dacă aveți în plus și eu mai pot aduna!... Zumesc mult.

Observ în lumea, zic „mea” dar cine știe a cui o fi?, inși care se trec de-o vârstă și cred că s-au înțelepțit subit, iar scrâșnetul minții lor sfrijite spune că pot modifica universul. Băsesc prea puturos? Eu sunt ca o floare cu aromă de gentilom vetust, scuturată, rămasă în pistilul gol. Mă prostesc franțuzit astfel: „Bonjour madame, detestez moi s’il vous plait!”, translatat (central pe display): „Ce vrei fă? Lasă-mă, că vomit pă tine!” Neputincios. Neînvățat să mă strecor în clubul tipilor dedicați propriei persoane, oameni lor, nu celorlalți. Chiar omenia se află la un cap de drum găsit cu lumânarea. Altfel... cât dispreț! Minciună. Privesc în ochi minciuna și de tot disprețul. Le tac și le depozitez într-un nod interior, la gât.

Cine crede fără pată? Un pic, un colț, o umbră sfioasă, calină, nevinovată,... de regret. Eu nu. Și de el mă înhață o ditamai karmă. Labirinturi și vieți cu stafii, spirite, demoni, zei, ici-colo destine în care mă lamentez de lipsuri materiale. O peri-pero-paro-die de melancolie!

 

30 Nov, 2012